Cea mai dură finală din istoria mondialelor

13 jucători avertizaţi, unul eliminat – 14 cartonaşe galbene şi unul roşu (prin cumul de galbene) acordate -, acesta este bilanţul disciplinar oficial al celei de-a 19-a finale a campionatului mondial. Olandezii au fost sancţionaţi cu 9 cartonaşe galbene, iar spaniolii cu 5. De departe, am asistat la cea mai lipsită de fair-play finală din istoria mondialelor.

Chiar şi în situaţia în care meciul s-ar fi încheiat în timpul regulamentar de joc, finala de pe Soccer City ar fi deţinut recordul de cartonaşe galbene acordate de arbitru – 9. De menţionat că din cele 14 cartonaşe galbene, doar patru nu au fost acordate pentru intrări dure: Iniesta a luat galben în minutul 118 pentru că şi-a dat jos tricoul după înscrierea golului victoriei, Xavi pentru că a şutat în minge după fluierul arbitrului, Robben şi Mathijsen pentru proteste.

Pe arbitraj corect, Spania câştiga la masa verde

Toată lumea a văzut şi presa de pe întreg mapamondul (mai puţin, cea engleză) a comentat în acelaşi sens – arbitrajul englezului Howard Webb a fost unul catastrofal. La o analiză amănunţită a celor întâmplate pe teren, putem spune, fără să exagerăm, că dacă Webb ar fi arbitrat strict în litera regulamentului, atunci meciul ar fi urmat să fie întrerupt fie în minutul 109, fie în minutul 113, şi Spania să câştige la masa verde. Până în acel minut, Webb ar fi trebuit să elimine 4 jucători olandezi, şi cum o echipă nu are dreptul să mai evolueze cu doar 7 jucători în teren, meciul se oprea, şi adversara îl câştiga cu 3-0.

Să urmărim ce trebuia să facă arbitrul englez: în minutul 28 a dat un cartonaş galben olandezului De Jong, pentru un foarte clar fault de „roşu direct”. Până prin minutul 80 l-a iertat pe Van Bommel de un al doilea cartonaş galben (şi automat de eliminare), deşi acesta a mai comis, după cartonaşul galben primit în minutul 22, trei faulturi, două dintre ele fiind clare de galben. În minutul 83, Robben a primit doar cartonaş galben după ce l-a fugărit pe arbitru – scenă văzută foarte des pe stadioanele din liga a III-a şi divizia „D” din România -, deşi în mod normal ar fi trebuit să-i dea direct roşu. În minutul 113, după ce acelaşi Robben a şutat în minge deşi se fluierase oprirea jocului, olandezul ar fi trebuit – dacă se respecta regulamentul – să primească al doilea cartonaş galben.

Deci, pe regulament, ar fi trebuit ca de la olandezi să mai fie eliminaţi şi De Jong, Van Bommel şi Arjen Robben. Nu mai insistăm asupra faptului că vreo două cartonaşe galbene ar fi trebuit să primească şi Wesley Sneijder, dar Webb s-a mulţumit de patru ori (!!!) să-l avertizeze verbal. Nu este mai puţin adevărat că şi spaniolii ar fi trebuit să aibă doi jucători eliminaţi, ne referim la Carles Puyol şi Sergio Ramos.

Ce facem cu regulamentele?

Se pune întrebarea dacă la acest nivel – finala unei competiţii mondiale – un meci putea avea un astfel de deznodământ: victorie prin oprirea meciului din cauza rămânerii unei echipe în efectiv nepermis pentru continuarea jocului? Precedente nu au existat. Doar în 1968, în finala turneului olimpic din Mexic (Ungaria – Bulgaria 4-1), arbitrul mexican Diego de Leo a eliminat în minutele 42 şi 43 trei jucători bulgari (doi absolut gratuit) şi unul maghiar, iar în minutul 74 a mai eliminat un bulgar, dar după ce a început un bombardament din tribune cu pernuţe şi după ce un oficial i-a atras atenţia că urmeză să fluiere şi finalul meciului, De Leo a revenit asupra deciziei.

Dacă la prima întrebare probabil nimeni nu va putea da un răspuns tranşant, se mai impune încă una: dacă există un regulament, se respectă litera lui sau nu? Aici vor fi probabil unii care să spună – „oamenii de fotbal” din România, mai ales – că între litera regulamentului şi spiritul jocului se alege întotdeauna partea a doua. Poate până când în urma unui fault dur se va ajunge la o tragedie pe terenul de joc.

40 de cartonaşe galbene în 10 finale

Din 1970 de când s-au introdus cartonaşele galbene şi roşii (anterior, jucătorii erau avertizaţi verbal, iar celor eliminaţi arbitrii le arătau cu mâna că trebuie să părăsească terenul – n.a.), în 10 finale – de la cea din 1970 şi până la cea din 2006 – s-au acordat în total 40 de cartonaşe galbene şi patru roşii. Cele mai multe cartonaşe galbene, şase, s-au acordat de către arbitrul brazilian Romualdo Arppi Filho, în finala din 1986, dintre Argentina şi Germania, scor 3-2.

Patru ani mai târziu, la finala dintre aceleaşi două echipe, mexicanul Edgardo Codesal Mendez acorda patru galbene şi direct două cartonaşe roşii, ambele sancţiuni maxime, vizând jucători argentinieni. Cele mai puţine cartonaşe galbene – 2 – au fost acordate în finalele din 1970 (Brazilia – Italia 4-1) şi 2002 (Brazilia – Germania 2-0).

Reacţii privind arbitrajul lui Webb

Ion Crăciunescu (fost arbitru internaţional): „Arbitrajul a fost unul slab cu greşeli impardonabile pentru un arbitru de finală de Cupă Mondială. M-a surprins enorm de mult faptul că a tolerat foarte mult intrările dure, a tratat cu superficialitate unele faze importante, a avut unele interpretări ciudate, dar spaniolii au meritat să câştige” (declaraţie dată la TVR1).

Jeff Winter (fost arbitru internaţional englez): „Howard has done the nation proud. The officials were the best team on the pitch. He was excellent”. „Howard a făcut o naţie mândră. Oficialii au fost echipa cea mai bună a meciului. Au fost excelenţi”. (Declaraţie dată în „The Sun”)