CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (58)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Grădina conţilor de Flory a strălucit doar în prima parte a veacului al XIV-lea. Creatorul ei, Cuviosul grădinar, s-a întors la mănăstirea La Source Noir. Probabil că a mai realizat şi alte proiecte asemănătoare, întrucât parcul de lângă Trois a devenit motiv de orgoliu pentru numeroşi nobili nu numai din Burgundia, ci din întregul imperiu. Scribul nu cunoaşte toate domeniile unde a mai lucrat Al Şaptezecilea, dar în zorii acelui 13 octombrie 1307, n-a fost găsit şi arestat împreună cu fraţii săi. Iniţial¹, s-a pomenit chemat în faţa Inchiziţiei doar două luni mai târziu. Ştim că primele interogatorii ale celor arestaţi în noaptea fatidică au fost instrumentate la 19 octombrie. Atunci, Cuviosul grădinar se afla la ducele de Pernaud², întrucât a fost obligat să grăbească lucrările din parcul palatului de lângă Troyes, pentru ca acesta să fie pregătit în toată splendoarea la noul termen stabilit. Inutil de adăugat că, în cazul Celui de Al Şaptezecilea, istoria se tot repetă identic, parcă scutindu-l pe Cuviosul Grădinar de surprizele de care i-a fost groază toată viaţa. Pierre de Novareaux, biograful oficial al ducelui, a notat că stăpânul său a fost extrem de supărat, având convingerea că monahul îl duce cu vorba – asemenea meşterilor decoratori ai palatului – şi se temea că serbările, deja amânate de două ori, nu vor putea avea loc nici atunci, la 23 noiembrie. Aşa că „Ducele a poruncit ca toţi meşterii [inclusiv Cuviosul grădinar] să fie reţinuţi lângă Troyes cu mâncare puţină şi sub pază severă, pentru ca să le treacă pofta de a mai lenevi şi în continuare”. (Pierre de Novareaux precizează şi din ce era constituită acea „hrană puţină” şi de câtă apă – „fără nici un strop de vin”! – avea dreptul fiecare lucrător într-o zi. Dar tot el mai precizează că „doar meşterul grădinar a lipsit de la acest tratament câteva zile, când a fost confundat cu un călugăr templier, dar s-a întors de bună voie imediat ce judecătorii i-au dat drumul”.) Iar atunci când s-a convins că totul va fi totuşi gata la al treilea termen, după ce a inspectat toate cele făcute, cu două zile înaintea serbărilor oficiale, mulţumit, ducele a dat o masă mare meşterilor, calfelor şi ucenicilor, iar scribul său ne-a oferit o listă cu numele participanţilor: printre ei şi cel al Cuviosului grădinar.

Şi, totuşi, primul interogatoriu la care a fost supus acesta a avut loc, după datele din registru, la 14 noiembrie încă în acelaşi an. Adică la una dintre primele înfăţişări! Se ştie că, în Franţa, templierii au fost arestaţi concomitent în aceeaşi noapte de 12 spre 13 octombrie 1307, într-una dintre cele mai celebre acţiuni ale poliţiilor secrete din toate timpurile, a doua zi după ce Marele Maestru Jacques de Molay a asistat împreună cu Filip cel Frumos, alături de alţi mari demnitari, la funeraliile cumnatei regelui, Caterina de Courtenay, „moştenitoarea titulară a Imperiului latin de Constantinopol”, (imperiu decedat la fel ca şi răposata). Templierii n-au opus niciunde rezistenţă, nici măcar într-un singur caz. După acea noapte, nu prea au mai avut loc arestări: regele părea că şi-a atins scopul (până ce a reieşit că partea cea mai mare a averii colosale a ordinului a dispărut cu desăvârşire, fapt ce constituie una dintre marile enigme ale istoriei şi un minunat prilej de subiect pentru istoricii şi autorii de ficţiune ai tuturor timpurilor). Pentru scrib, însă, alta este întrebarea: cum de a ajuns Al Şaptezecilea deja (sau abia?) la 14 noiembrie în faţa investigatorilor?

La acea dată, Cuviosul grădinar n-a fost arestat, ci doar citat de comisarii inchiziţiei pentru a lămuri mai multe aspecte incriminatorii dintre cele 127 de capete de acuzare formulate de oamenii regelui şi confirmate de autoritatea papală. De unde rezultă că, nici la 14 noiembrie, Al Şaptezecilea n-a fost considerat cavaler templier, el nefiind încă învinuit, ci doar chemat să declare tot ce ştia în legătură cu acuzaţii. La această primă solicitare, anchetatorii n-au aflat mare lucru, cel convocat nefăcând decât să se scuze tot timpul pentru lipsa sa de atenţie în legătură cu cele ce s-au petrecut în jurul său. Nici la cea de a doua întrevedere, la 13 decembrie (tot 1307), inchizitorii n-au obţinut mai multe informaţii, individul „vorbea în şoaptă, spunând multe şi acceptând orice i se spunea, chiar dacă [în felul acela] contrazicea cu cea mai mare convingere ceea ce a afirmat la fel de hotărât puţin mai devreme”.

Apoi, timp de doi ani nu s-a întâmplat nimic în privinţa celui de Al Şaptezecilea, care n-a mai fost deranjat cu alte întrebări. Din interogatoriile de mai târziu, vom afla că, în acel răstimp, Cuviosul grădinar şi-a continuat viaţa de mai înainte, că a mai stârpit o molimă între păsări, că a mai lucrat la amenajarea unui parc în comitatul Auvergne, la Le Puy, şi că a reuşit lucrul cel mai uimitor: să lucreze după coordonatele date de numărul de cristal. Ceea ce dovedeşte că nici măcar n-a mai fost urmărit în mod special, putând să se deplaseze după voie.

Un lucru s-a întâmplat, totuşi, între primul său interogatoriu şi cel de al treilea, atunci când a fost reţinut definitiv: în răstimp s-a întors fiul său. Tânărul crescuse şi, la cei optsprezece ani, devenise aproape de nerecunoscut faţă de băiatul care părăsise, cu ani în urmă, mănăstirea. Doar firea i-a rămas aceeaşi. Ba năravurile i s-au mai şi accentuat. Deşi atât de tânăr, Al Şaptezeci şi unulea poseda deja o biografie neobişnuit de încărcată. Datorită firii sale, a intrat în atâtea încurcături, încât, de fiecare dată, doar fuga l-a ajutat să se pună la adăpost. (Este şi motivul pentru care scribul l-a numit „Fugarul”.) De data asta venise să se ascundă la tatăl său, cu care nu s-a înţeles, până atunci, niciodată.

Nici cu fiul său, Cuviosul grădinar nu s-a purtat altfel decât cu ceilalţi oameni, şi cu Fugarul era la fel de umil ca, de pildă, cu episcopul. Sau ca şi cu floarea pe care o uda. Al Şaptezecilea, evitând orice confruntare, îşi economisea forţele pentru ceea ce credea el că este cu adevărat important. Doar cu fiul său n-a ajuns la un compromis. Tânărul, chiar dacă nu apuca să se certe, prefera să plece şi să nu mai vadă personajul pe care-l dispreţuia profund, mai ales că se spunea despre acela că-i este tată. (Era un dispreţ teribil: Cuviosul grădinar, prin strânsa legătură de rudenie, îl făcea pe fiul său să se dezică şi de sine însuşi, un lucru chiar de nesuportat. Nici un acces de furie nu era îndeajuns să-l liniştească pe Al Şaptezeci şi unulea: trebuia pur şi simplu să nu-l mai vadă pe cel ce se umilea tot timpul mai prejos de demnitatea unui om – trebuia să nu-i mai fie în preajmă.) Totuşi, în 1309, fiul a făcut o asemenea boacănă încât a uitat de toate şi s-a întors la La Source Noir, unde ştia că nu va fi considerat un corp străin şi unde spera să se poată ascunde. Sau unde, trecând peste toate, nădăjduia până şi la ajutorul tatălui său. Ceea ce a dovedea că era mai speriat ca oricând.

Vom vedea în scurta biografie a Fugarului amănuntele întâmplării care l-au făcut să vină „acasă”. Deocamdată, pentru înţelegerea evenimentelor, scribul va spune doar că, puţin înainte de a sosi la mănăstire, tânărul a reuşit să întineze până şi mantaua de cavaler templier, pe care, la fel ca şi tatăl său, continua s-o poarte, în ciuda tuturor celor ce s-au întâmplat cu fraţii lor. Dacă Al Şaptezecilea se mai înfăşura, din când în când, cu mantia albă cu cruce roşie, sub şorţul său nedespărţit, astfel încât nimeni nu lua în seamă semnele templiere, Fugarul a reuşit să se afişeze ostentativ, în cel mai prost moment cu putinţă şi în cel mai nepotrivit mod, continuând să nu ia act de cele petrecute în Franţa. Ba chiar să facă şi caz de rangul său în cadrul ordinului. Pe care, de multe ori, îl prezenta mult mai mare decât era în realitate. În Grecia³ a dat de un necaz, după ce a fost amestecat într-o încăierare soldată cu morţi şi a trebuit să plece în cea mai mare grabă. A acostat la Brindisi, în Italia, unde mantaua albă cu cruce roşie nu mai constituia o pavăză, chiar dimpotrivă. Papa, care fusese parte la acţiunea regelui Franţei şi care căuta o soluţie pentru a-şi lua, la rândul său, tainul din imensa avere a templierilor, nu numai că nu-i mai ocrotea, dar nici nu-i mai tolera, chiar dacă n-a ajuns să-i aresteze, asemenea lui Filip cel Frumos. Pe deasupra, la fel ca şi întâmplările ce s-au repetat de atâtea ori aproape identic în viaţa Cuviosului grădinar, şi traiul fiului său a fost un şir lung de încurcături nu foarte diferite între ele. Motiv pentru care tânărul a fost mereu obligat să fugă dintr-un loc în altul. Aşadar, încă în port, la Brindisi, Al Şaptezeci şi unulea s-a implicat într-o nouă încăierare soldată cu victime şi, drept urmare, a trebuit iarăşi să-şi schimbe itinerarul. (Dar a respectat vreodată Fugarul un itinerar riguros dinainte stabilit? Ar fi poate exagerat de spus că Al Şaptezeci şi unulea căuta intenţionat incidentele în care a fost atât de des implicat, însă felul său de a fi, imposibilitatea de a se adapta la orice compromis, precum şi refuzul de a se face că nu vede ceva ce-l deranja l-au aruncat foarte des în situaţii limită. Mai ales refuzul de a închide ochii era ceea ce-i reproşa cel mai des Cuviosul grădinar.) De la Brindisi, a plecat, tot cu o corabie, la Bari, urcând apoi pe costa orientală a Cizmei până la Barleta. De aici, urmând pe uscat ţărmul Adriaticii, a ajuns la Termoli, prin Manfredonia şi Vieste. Ceea ce l-a făcut şi mai puţin sigur ca de obicei a fost că, la primejdie, brusc, a trebuit să constate că nu-i mai simte în apropiere pe cei din „Armata tăcută”: lesa protectoare, din care s-a smucit de mic, părea să nu mai existe.

În Grecia, prin diferitele sate răzleţe înşirate pe marginile drumurilor, purtarea în continuare a mantiei templiere nu ridica prea mari riscuri. În schimb, în Cizmă, în 1307, la doi ani după arestarea simultană a fraţilor din Franţa, insistenţele papei Clement de a fi anchetaţi toţi membrii ordinului de pe întreg cuprinsul Europei începea, încetul cu încetul, să dea roade. Bula dată încă la 23 noiembrie 1307, începea să-şi facă efectele şi în sudul Italiei. La Termoli, Al Şaptezeci şi unulea s-a pomenit arestat, fără nici o explicaţie. Numeroasele incidente în care s-a tot implicat până atunci l-au făcut să nu ştie motivul şi să fie extrem de precaut în a vorbi orice, de frică să nu deconspire şi alte păcate dintre cele avute pe suflet. Ajungea şi vina pentru care a fost reţinut ca să se simtă într-o situaţie foarte greu de suportat pentru cineva care nu avea capacitatea de a se supune… Neştiind ce i se imputa, n-a ştiut nici cum să se apere. După un timp parcă nesfârşit, a fost adus la un singur interogatoriu, iar întrebările de acolo mai mult l-au zăpăcit decât să-l lămurească. Uriaşa incertitudine pur şi simplu îl înnebunea. După două luni petrecute în închisoare – două luni care i s-au părut o veşnicie, mai ales că nu înceta nici o clipă să facă supoziţii în legătură cu vina pentru care a fost închis -, a avut şansa să evadeze cu un grup de tâlhari, profitând că aceştia, abia ce au fost prinşi, au şi fost eliberaţi printr-o acţiune de forţă a complicilor lor. Oricum, rămânerea sa în regiune devenise imposibilă, însă prima corabie pe care a izbutit să se furişeze pleca tot în Grecia, de unde abia reuşise să scape.

Cu mult noroc – noroc? -, o altă corabie l-a dus la Marsilia. De unde a ajuns înapoi la La Source Noir.

Tânărul era irecuperabil, au constatat vechile sale cunoştinţe din mănăstire: sfida orice raţiune, Fugarul se înfăţişase în uniforma ordinului templier chiar în Franţa! Era momentul când furtuna declanşată atât de neaşteptat în zorii acelei zile istorice de 13 octombrie 1307 începea să se cristalizeze într-un proces organizat şi juridic. Atunci, începând cu 1309, comisarii pontificali au luat locul inchizitorilor lui Guillaume de Paris, duhovnicul regelui şi ai celuilalt Guillaume, Nogaret. Totuşi, influenţa camarilei lui Filip cel Frumos a rămas decisivă, cel puţin în Franţa.

Ar fi riscant de susţinut că Al Şaptezecilea a fost arestat ca templier doar datorită revenirii fiului său, maestru în a intra dintr-o încurcătură în alta. Totuşi, apariţia iresponsabilă a aceluia în ţinuta ordinului proscris n-a avut cum să nu atragă atenţia. După vechiul său obicei, tatăl a preluat vina asupra sa, pretinzând că tânărul n-a făcut decât să se folosească, din ignoranţă desigur, de vechile straie aruncare de Cuviosul grădinar. Prin aceasta, însă, a recunoscut fără echivoc că el însuşi făcea parte din frăţietatea aflată sub cercetare. Al Şaptezecilea era mulţumit şi aşa, mai ales că, profitând de explicaţiile sale nesfârşite, fiul a reuşit să dispară. Fugarul nu şi-a dezminţit apelativul: a fost căutat timp de mai multe zile, în vreme ce tatăl său tot vorbea (desigur mizând totul pe tonul său plângăcios, tactică mereu învingătoare până atunci). Profitând de o singură clipă de neatenţie, pe tânăr se părea că pur şi simplu l-a înghiţit pământul chiar din faţa celor ce au venit să-l aresteze.