În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Pe lângă aceste trei isprăvi „obligatorii”, de obicei copilăria eroului mai este presărată cu încă alte șapte fapte ce diferă de la autor la autor și de la epocă Ia epocă. Dar totalul înglobează întotdeauna zece aventuri, zece mici povestiri distincte, așa cum cifra zece revine întotdeauna în legătură cu activitatea grifonului. „Numărul divin“ este o ofrandă adusă lui Pythagora.
Întrebarea e cum va putea scribul să extragă din acest talmeș-balmeș o biografie cât de cât plauzibilă, dacă nu și riguros exactă?
Prima problemă este de a accepta dacă Grifonul a existat cu adevărat sau nu. Dovezile de care dispune scribul sunt fragile, însă în noianul de întâmplări miraculoase se află un miez plauzibil ce se potrivește cu datele viețile celui ce ar putea să fi fost Al Nouăsprezecelea din șirul nostru. Apoi ajungem și la cea de a doua problemă: în ce măsură se suprapune eroul legendar unui anumit individ din șirul nostru. În funcție de cum știm să alăturăm puținul dintr-o parte cu puținul din cealaltă parte, vom ajunge la un „portret robot“ în care încărcătura narativă a faptelor ieșite din comun nu va da decât culoare unui personaj de acum credibil. Astfel, știm din viața lui Ultimus câte ceva din copilăria fiului său, despre fratele și sora sa vitregă, despre modul cum au crescut cei trei împreună, despre preocupările părinților și, în sfârșit, despre faptul că fratele cel mai mare moare încă înainte de a fi apucat majoratul. Față de aceste date, legenda admite, de obicei, ca tovarăși secundari, un fel de figuranți la isprăvile Grifonului din copilărie, un frate și o soră. În primele texte, aceștia provenind din tați diferiți. (Cu atât mai mult cu cât în numeroase variante, personajul ar fi descins din împreunarea unei matroane romane de o deosebită frumusețe cu un zeu, uneori provenind acesta din Olimpul grecesc, altădată dintre divinitățile autohtone. Dintre copiii mamei, bineînțeles doar eroul se bucura de o asemenea obârșie. Este însă adevărat că, în mod inexplicabil, odată cu trecerea secolelor, apare din nou tendința de a i se stabili o origine pur umană. Oricum, și din aceste precizări transpare cu claritate că Grifonul era cel mai mic dintre cei trei frați, vitregi sau nu.) Despre moartea băiatului mai mare circulă de asemenea destule variante, unele foarte diferite între ele. Disperarea Grifonului cu ocazia tristului eveniment suprapunându-se peste ciudata lui neputință de a găsi remediul salvator, el cel ce nu întâmpină nici un fel de opreliști în celelalte situații limită la care se nimerește să fie martor, inclusiv fiind capabil să vindece toate maladiile și beteșugurile provocate prin rănire sau contaminare. Totuși, de data asta nu este capabil să se poarte decât ca orice muritor, fiind puternic bulversat și plângându-și zgomotos jalea.
Dintre cele trei „povestiri obligatorii” din copilăria sa, cea legată de pirați nu este decât o devansare voită a faptelor sale viitoare, viața Celui de Al Nouăsprezecelea fiind, după cum vom vedea, strâns legată de victoria definitivă a lui Pompei în lupta pentru curățirea mărilor de tâlhari. Probabil că, la un moment dat, succesele Grifonului în această luptă nu li s-au mai părut suficient de mărețe naratorilor aflați în competiție directă cu biografii altor personaje năzdrăvane și atunci s-a convenit – pentru mărirea efectului – ca toate serviciile făcute de Al Nouăsprezecelea lui Pompei în lupta împotriva corsarilor să fi fost fapte din copilăria eroului. (Însă în privința acestui capitol, scribul va reveni mai târziu.)
O a doua sursă de unde mai putem completa cu câte ceva viața Celui de Al Nouăsprezecelea ar fi unele date din biografia fiului său. Deși Al Douăzecilea se raportează mereu doar la bunic, fiind interesat să-și etaleze obârșia cât mai apropiată de cea a lui Caesar, câteva repere certe se pot extrage și din acest loc. (Dar faptul că fiul nu se laudă niciodată cu tatăl său mai poate avea și alte două cauze: una de ordin politic, nemaifiind indicat să faci caz de fidelitatea cuiva față de Pompei, ginerele renegat al lui Caesar, a doua de natură, ca să spunem așa, istorică – fiind foarte probabil ca la vremea aceea, adică după o singură generație, memoria Grifonului să fi fost cu totul alta decât aceea care i-a fost creată, să zicem, un secol mai târziu. Nu este deloc exclus ca despre Al Nouăsprezecelea să se fi spus pe atunci doar că a fost un om ciudat, renumit prin capacitatea de a săvârși unele fapte neobișnuite, apt de a-și impune voința asupra altora, cult, mereu săritor să-și ajute semenii și… și cam atât. La aura-i de mister n-ar fi fost exclus să fi contribuit el însuși deoarece, așa cum vom vedea, imitându-și maestrul mărturisit, pe Pythagora, devenit și acesta o figură legendară, aproape ireală, s-a înconjurat și el de un grup de discipoli, impunându-le păstrarea tainei comunității închise în care au intrat1.
Dar și așa știm aproape cu precizie că tatăl Celui de Al Douăzecilea a călătorit în tinerețe în Africa, poate împreună cu părintele său, că a rămas mai multă vreme la Alexandria, unde și-a petrecut timpul printre învățați și că la întoarcerea spre casă a fost interceptat de o corabie de pirați, de care a scăpat doar datorită unei furtuni stârnite ca din senin. Poate că acest episod ar fi și germenele povestirii cu tâlharii apelor eșuați pe uscat în plină mare. Și tot din perioada aceea s-ar putea trage și legenda conform căreia le-a putut oferi apă colegilor de drum în plin deșert: Ai Douăzecilea, în foarte rarele referiri la tatăl său, povestește undeva că Grifonul, în perioada studiilor din Africa, obișnuia să conducă diverși străini în căutarea mormintelor vechilor regi. (Personajul însuși pretinde deseori că își trage înțelepciunea [și] din studierea învățăturilor arhaice, a pietrelor scrise încă înainte de Potop și a inscripțiilor de pe mormintele primilor stăpânitori ai lumii. Și, e drept, precum și din alte surse pe care contemporanii nu trebuie să le cunoască fiindcă ele ar conține metode de descătușare ale focului sacru, oferind energii înspăimântătoare în mâinile unor neaveniți.) În calitate de „ghid“, era firesc ca Al Nouăsprezecelea să-și scoată tovarășii din meandrele deșertului și să-i readucă la oameni și la apă. El era pe vremea aceea încă foarte tânăr, dacă forțăm puțin nota, putem spune că era aproape un copil. Continuând să exagerăm, ajungem la legendele copilăriei.
Din toate acestea, totuși, măcar un lucru este sigur: Grifonul s-a dovedit a fi un june dornic de învățătură, cu o cultură remarcabilă, apt de a reuși la Alexandria, în vechiul oraș al înțelepților, să-și găsească la o vârstă fragedă ascultători gata să-l urmeze în deșert pentru a-i audia explicațiile în legătură cu vechi monumente. Ceea ce mai înseamnă că era în stare deja de la acea vârstă să vorbească captivant în fața publicului și să-și câștige auditoriul, în ciuda concurenței, probabil, foarte mari a numeroșilor erudiți celebri locali. Cunoștințele sale puteau fi colportate din gură în gură de către ascultători mai puțin pregătiți, astfel încât ele să parvină mai departe deformate, exagerate și ceea ce nu s-a expus decât teoretic să fie redat de parcă s-ar fi întâmplat aievea. Și, desigur, mai era ceva: un discurs din gura unui aproape copil avea toate șansele să atragă ascultătorii și pentru ineditul situației.
Tot în Africa se pare că și-ar fi recrutat Al Nouăsprezecelea primii ucenici. Poate că, inițial, unul dintre ascultătorii prelegerilor sale erudite și probabil foarte captivante, implicând atâtea mistere ale unor lumi de mult uitate, să se fi obișnuit să-l frecventeze în mod regulat. Apoi, aceluia i s-au alăturat și alții. Încetul cu încetul, acest public constant a fost în întregime cucerit de ideile și de personalitatea Grifonului și a acceptat să-l întovărășească pretutindeni. Și nu se poate combate eficient nici ipoteza – formulată la sfârșitul secolului douăzeci de după Hristos, atunci când personajul a fost readus cu atâta zgomot din uitare – cum că Al Nouăsprezecelea ar fi fost el, la rândul său, un discipol al unui neopythagorian alexandrin al timpului, posibil al celui cunoscut drept Pseudoarchytas, eventual al altuia. Și că doar la moartea maestrului său, ar fi preluat Grifonul conducerea școlii, în ciuda tinereții sale.
Oricum, acea călătorie de inițiere în Africa s-a dovedit hotărâtoare pentru soarta Celui de Al Nouăsprezecelea și, deși abia ajuns la vârstă de aproximativ douăzeci de ani, aici și-a format suita de discipoli ce nu-l va mai părăsi, mai mulți dintre ei, niciodată.
Din legendele ulterioare, aflăm că personajul s-ar fi retras pentru un răstimp în peșterile deșertului pentru cugetare. Intervalul variază în diferitele relatări între zece săptămâni și… o sută de ani. Și perioada scurtă și cea foarte lungă sunt amintite în scopuri bine precizate: a stat doar zece săptămâni în recluziune, însă timpul acesta i-a fost suficient pentru a ajunge la revelațiile sale cele mai adânci, cele ce l-au dus la suprema înțelepciune sau, dimpotrivă, și-a putut permite să gândească un veac încheiat, faptul primind valențele miraculoase necesare: Grifonul a izbutit să înfrângă vremea. Fie într-o variantă, fie în cealaltă, la revenirea printre ucenici învățătura îi era deja constituită și din clipa aceea n-a mai trebuit decât s-o răspândească în lume.
Credința sa se trăgea din vechea teorie monistă: focul primordial este cel ce zămislește punctul, prin mișcare acesta dă linia, linia naște suprafețele, iar suprafețele corpurile, totul fiind deci funcție a energiei primare. Marele său secret, pretindea el, e cunoașterea focului primordial și folosirea sa corectă, fapt ce-i permitea performanțele cu care a intrat apoi în legendă. Dar, cum împărtășirea unor asemenea cunoștințe nu era lipsită de riscuri în caz că erau recepționate de un auditoriu nepregătit, apropiații săi trebuiau să se supună unei inițieri multiple, ce presupunea schimbarea întregului lor mod de viață. Asemenea maestrului de la Crotona și în conformitate cu miticile sale comunități, Grifonul a întemeiat, la început la Alexandria, apoi în deșert, o colonie pythgoriană. Că retragerea în pustiu s-a produs la îndemnul Celui de Al Nouăsprezecelea sau că ea ar fi fost urmarea izgonirii întregii colectivități de către autorități nu este clar, ultima ipoteză nefiind de ignorat deoarece Grifonul imitându-l pe Pythgora și în apetitul pentru politică, n-ar fi deloc improbabil ca unul dintre Ptolemeii mai precauți să se fi scandalizat de activitatea născătoare de prozeliți a noii secte. Cât au stat toți acești oameni printre dunele pustiului și de ce au plecat până la urmă și de acolo, îndreptându-se spre Roma sunt noi întrebări ce nu-și găsesc răspunsul decât în alte ipoteze. Cert este că perioada respectivă i-a obișnuit cu toate privațiunile și i-a obligat să trăiască tocmai în spiritul preceptelor pretinse de Grifon. (Printre alte simboluri, Grifonul l-a dobândit și pe acela de întruchipare a nisipurilor nesfârșite.)
Și, iată, încetul cu încetul, se naște totuși o imagine plauzibilă a Celui de Al Nouăsprezecelea. Printre numeroșii făcători de minuni ce mișunau pe pământurile cunoscute, el a fost unul care s-a încadrat într-o școală și i-a dat respectivei mișcări culoare și renume încă multă vreme după ce neopythagorismul a încetat să mai aibă aderenți. Prin faptele ce i se puneau în seamă, întreaga mișcare a dobândit nimbul ce a luminat asemenea cozii unei comete, după ce cometa a dispărut de mult. Din clipa când a devenit o figură mesianică și isprăvile i s-au încărcat cu atâtea speranțe, ființa sa istorică nici n-a mai fost necesară, Grifonul devenind un concept, o credință și o pasiune. N-a fost nici singurul caz al vremurilor acelora, poate nici cel mai răsunător, deși este imposibil să mai stabilim astăzi adevăratul ecou pe care l-a stârnit în fața contemporanilor, gloria-i postumă strivindu-i cu totul faima din timpul vieții. Dar cele stabilite până aici în legătură cu biografia sa slujesc și asigură continuitatea șirului Celor O Sută și este foarte greu să infirmi toate aceste date, poate chiar mai greu decât să le afirmi. Mulțumindu-se și cu atât, scribul va părăsi, împreună cu alaiul Grifonului, Africa și se va întoarce împreună cu el pe bătrânul continent. Cu aceeași corabie vor sosi în Italia și nenumăratele zvonuri despre miracolele personajului, zvonuri ce nu se vor stinge multe secole de atunci încolo. Și când se va părea că sau stins, doar vor mocni în cenușă, de unde vor reizbucni peste alte secole, în percepția altor vremuri..
1
Interdicția aceasta era la nivelul înțelegerii: cel ce n-a reușit să-i priceapă învățătura n-o putea trăda, iar cel ce s-a ridicat la cunoașterea ei nu avea cum s-o divulge majorității oamenilor neajunși la acest stadiu, incapabili de a o concepe.
