CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (12)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cardinalul a încercat, din nou, să-l trimită pe Al Şaptezeci şi treilea la Roma, unde nu era cunoscut şi de unde „maşina adevărului” ar fi putut aduce numeroase informaţii în legătură cu intenţiile atât de schimbătoare ale personajelor din jurul Vaticanului. Dar, în ciuda oricăror insistenţe şi chiar a unor ameninţări extrem de concrete, Exorcistul a refuzat iar să părăsească comunitatea rămasă la Avignon. (Circula o legendă în legătură cu aceasta: se spunea că sinistrul personaj – despre care nimeni nu ştia unde locuieşte, unde doarme – ar duce o viaţă plină de ubicuitate, el făcându-şi apariţia în acelaşi timp te miri în ce loc. Chiar şi la Roma individul şi-ar fi făcut veacul, povestea un prelat tocmai întors din misiune şi care pretindea că ar fi stat cu el de vorbă sub zidurile castelului Sant’ Angelo. Drept argument al acestui mit legat de Exorcist ar fi fost folosit tocmai faptul că, de aveai nevoie de el, nu-l puteai chema niciodată, neştiind de unde să-l iei. Iar un alt martor, citat de Locatus, pretindea că o dată, întâlnindu-l pe Al Şaptezeci şi treilea într-o străduţă întunecoasă, s-ar fi împiedicat de un bolovan şi ar fi căzut peste sinistrul călugăr, pe care abia atunci l-ar fi recunoscut în beznă: uscăţivul personaj nu avea un corp material, mâna pe care a căzut acel martor intrând în trupul Exorcistului, mai bine zis în aparenţa aceea de trup. Cine să conteste acea întâmplare? Nimeni nu putea susţine că l-ar fi atins vreodată pe Al Şaptezeci şi treilea.) Exorcistul n-a vrut să plece din Avignon, serviciile pe care le aducea mandanţilor săi era tot mai nesemnificative, biserica unde fusese numit diacon rămase pustie.

Drept consecinţă, situaţia Exorcistului devenea tot mai nesigură: nemaiaducând servicii, devenea el însuşi vulnerabil, iar vechea adversitate generalizată împotriva sa putea să-i fie oricând fatală. Ceea ce părea atât de evident nu l-a făcut şi pe cel în cauză să-şi ia măsuri de siguranţă, astfel încât a fost arestat sub învinuirea de a fi deturnat o sumă de bani pe vremea cât a fost comisionar la o bancă a negustorilor din Siena şi că scrisoarea de recomandare cu care ar fi venit la Avignon din partea abatelui de la biserica Saint Julien din Tours n-ar fi fost decât un fals. Însă nici duşmanii săi nu au calculat toate consecinţele, aşa că, în timpul anchetei, tocmai cel ce-i lua interogatoriul a fost şi cel ce a început să mărturisească amănunte extrem de delicate despre sine, amănunte consemnate fidel de grefier. Rând pe rând, trei anchetatori succesivi au păţit acelaşi lucru, ajungând ei înşişi acuzaţi. Încât cei ce se aflau în spatele întregii poveşti, cei care deveniseră conştienţi de pericolul ca „maşina adevărului” să devină dintr-o armă de atac un pericol pentru propria identitate, au hotărât să scurteze procedurile, înlocuind exerciţiul clasic printr-un protocol redactat în lipsa împricinaţilor. (Alături de Al Şaptezeci şi treilea fiind inculpate, drept complici, încă două persoane, printre care şi evreul Ţipor, învinuit că ar fi ajutat să facă să dispară banii deturnaţi de Exorcist.) Totuşi, cei trei n-au pătimit prea multe, dacă e să ignorăm spaima oricui aflat într-o asemenea situaţie, ei au fost condamnaţi la detenţie pe viaţă, însă au dispărut din temniţă, fără să se facă vreodată caz de acest lucru. Populaţia nici n-a aflat că osândiţii nu se mai aflau în închisoare. Pentru populaţia din Avignon, cazul era închis: lumea era mulţumită că nesuferitul personaj, un pericol mereu activ pentru oricine, nu mai era de întâlnit, vestea condamnării sale venind ca o uşurare generală, nimeni nemaidorind să şi-l amintească.

Ciudat este doar modul cum de a putut scribul să descopere că osândiţii nu şi-au ispăşit pedepsele şi că au fugit – fiind lăsaţi să fugă. Manuscrisul Gr. 203 spune că Al Şaptezeci şi treilea ar fi fost făcut nevăzut pentru că ar fi ameninţat că are ascunse notiţe cu mărturisiri extrem de compromiţătoare pentru foarte mulţi puternici ai zilei şi că, dacă nu e lăsat să plece, le va scoate la iveală prin nişte „prieteni foarte apropiaţi”, care nu aşteaptă decât un semnal în acest sens. Fratele Serenius fabulează, în stilu-i caracteristic, amintind de darul ubicuităţii atât de prezent la Exorcist, fapt ce făcea imposibilă reţinerea lui în orice locaţie. Amintitul manuscris „Artiştii dreptăţii” pare cel mai apropiat de adevăr: el se întreabă de ce a fost condamnat la temniţă şi nu executat Al Şaptezeci şi treilea, fiul Bizantinului? Că acesta dispunea de un document compromiţător suficient de puternic pentru a putea fi folosit pentru şantaj i se pare puţin plauzibil, existând suficiente posibilităţi de a face pe cineva dispărut fără a face public acel lucru, de pildă, spune autorul aceluiaşi manuscris, pretinzând că omul a fost trimis într-o misiunea secretă şi păstrând această variantă până ce complicii săi descumpăniţi n-ar mai vedea rostul de a scoate dovezile lor la lumină. În „Artiştii dreptăţii” se bănuieşte că Exorcistul ar fi fost pus la păstrat şi nu omorât, din pricină că era oricând posibil să fie din nou nevoie de abilităţile sale de excepţie. Dar, atunci, de ce să fi fost lăsat să fugă? Ipoteza după care cardinalul Cienzio, protectorul oficial al uscăţivului diacon, aşa cum aminteşte Locatus, ar fi intrat într-un conflict tot mai greu de gestionat cu omologii săi francezi, toate suspiciunile adunate împotrivă-i începând să dea în clocot – motiv pentru care Cienzio l-ar fi ascuns pe Exorcist drept arma sa personală, în caz de nevoie -, ar fi plauzibilă, numai că nici ea nu explică de ce l-ar fi lăsat cardinalul pe Al Şaptezeci şi treilea să plece atât de departe de el, din moment ce avea aşa mare trebuinţă să şi-l ştie aproape.

Şi iată ce a mai descoperit scribul în legătură cu acel moment crucial din viaţa personajului său: Al Şaptezeci şi treilea, după ce s-a îndreptat, la început, spre Paris, ar fi pătruns în Hanul Bufonului, de unde, după o vreme, ar fi plecat spre răsărit, tocmai în Enigma Europei, refăcând astfel itinerarul tatălui său, pe care nu a ajuns să-l cunoască. De ce acest traseu? Cea mai la îndemână explicaţie care s-a ivit în mintea scribului a fost aceea că Exorcistul ar fi căutat ceva. Dar ce anume?

În copilărie, Al Şaptezeci şi treilea a fost educat după principiul că un copil trebuie să sufere pentru a se putea obişnui cu viaţa asta. El a fost supus la numeroase experienţe „care i-au insuflat energie”. A venit el înapoi spre a repeta scenariul şi pentru a se încărca din nou cu energie? Numai că Al Şaptezeci şi treilea n-a fost deloc epuizat de încercările prin care tocmai a trecut. Altceva a căutat el, altceva ce nu se găsea nici pe Montmartre, dar, de bună seamă, ceva despre care fiul Bizantinului ştia că există. Ceva ce i s-a povestit drept provenind de la tatăl său, dacă fiul n-a ezitat să întreprindă un drum atât de lung până peste regatul maghiar. Ajuns la acest punct, scribul n-a ştiut încă să meargă mai departe.

Ne aflam în anul 1378, Grigore al XI-lea tocmai murise, iar cardinalii electori au fost siliţi să numească un papă italian, în persoana celui ce şi-a luat numele Urban al VI-lea. Furtuna avea să se işte din pricină că francezii nu puteau să-şi recunoască atât de uşor înfrângerea, aşa că au gândit o soluţie de compromis, pe care n-o vedeau decât în întoarcerea suveranului pontif la Avignon, lucru respins cu hotărâre de italieni, precum şi de papa însuşi. La extremităţile acelei lumi („hotarele regatului înspre tătari”), între luptele de interese ale marilor puteri, tribulaţiile împăratului Carol al V-lea (aflat de partea papei italian) şi ale regelui Carol al IV-lea al Franţei (aflat în spatele cardinalilor rebeli), informaţiile veneau cu mare întârziere şi aveau o pondere cu totul diferită în desfăşurarea evenimentelor. Moldova era stăpânită de Petru I Muşat, fiul lui Costea şi al Muşatei, rudă cu Basarabii. (Dar există şi versiunea că Petru l-ar fi avut ca tată pe un oarecare Ştefan dispărut din pomelnice.) Petru a păstrat relaţii bune atât cu vecinii leşi, cât şi cu vecinii munteni. Încă pe vremea predecesorului lui Petru, Laţcu, papa Grigore al XI-lea s-a arătat interesat de teritoriile de margine, de „cele dinspre tătari”. Despre locurile acelea se ştia prea puţin şi mai erau considerate a adăposti un regat al pecenegilor sau al cumanilor. Iniţial, papa s-a orientat spre Transilvania, încercând să impună o episcopie care să-i aducă sub obedienţa Sfântului Scaun şi pe cei ce trăiau „în ritul şi în schisma grecilor”. Era vorba despre valahii trăitori „la hotarele regatului (maghiar – nota scribului) spre tătari“. Numai că între acei tătari şi marginile lumii aceleia se afla Moldova. Şi, alături de ea, alte ţări. Aşa că emisarii papalităţii trec Carpaţii Orientali. „Sub Vlaicu reîncepe o vie propagandă catolică în Moldova. În timpul domniei lui se găsesc în Târgul Siret doi minoriţi, Nickolaus von Melask şi Paul von Schweidnitz”, ni se spune în lucrările de istorie. Context în care scribul a găsit un amănunt interesant: cavalerul Gy de Montmarte (?) pleacă în Moldova prin 1380 cu scopul de a apăra Europa de tătari. El trăieşte vreme de aproape 21 de ani acolo şi se îmbolnăveşte grav, chiar înainte ca tătarii să atace. Visele de eroism i se frâng. (Oare a cunoscut Dino Buzzati istoria lui Gy de Montmarte, atunci când a scris „Deşertul tătarilor”? Poate… În schimb, scribul ştie sigur că Al Şaptezeci şi treilea l-a întâlnit pe Paul de [von] Schweidnitz.) Gy de Montmarte soseşte pe Siret, având asupra sa un înscris de recomandare din partea cancelariei papale. Documentul este semnat de cardinalul Cienzio¹. Nickolaus von Melask şi Paul von Schweidnitz au venit şi ei înarmaţi cu scrisori de împuternicire. Dar acestea nu proveneau de la Avignon, ci de la Roma. Deosebire extrem de importantă oriunde în lumea aceasta, în afară de Moldova. Gy de Montmartre şi-a asumat şi alte sarcini în afara celor strict militare şi, în lungul răgaz oferit de aşteptarea atacului tătar, nu s-a ocupat doar de pregătirea bătăliilor ce urmau să vină, ci şi de sufletele celor pe care era pregătit să-i apere de cumpliţii năvălitori păgâni. Apoi, Gy de Montmarte şi Paul von Schweidnitz îşi împart, de la ei putere, responsabilităţile: francezul urma să îi facă pe fruntaşii locali să-şi recunoască greşelile, iar cei doi minoriţi, în virtutea puterilor cu care au fost investiţi, le ofereau aceloraşi iertarea şi pacea veşnică, de treceau la catolicism. Pentru cititorul din secolul al XXI-lea, este greu de înţeles cât de complexă era diplomaţia evului de mijloc. Trimişii nu veneau doar cu daruri, ca semn de respect şi de bune intenţii, ci aduceau cu ei şi altceva: numeroase cutume, simboluri, obiecte necunoscute, toate acestea putând fi percepute drept ameninţări. Faptul că deplasările erau lungi şi anevoioase îi făcea să exploateze cât mai deplin soliile lor. Cu Gy de Montmartre soseşte la Târgu Siret şi un… evreu. Un evreu bogat, ce-şi stabileşte o sucursală în Moldova – ca releu pentru drumul caravanelor cu marfă pe care le deţinea şi care străbăteau continentele. (Erau puţini temerari care să cuteze să facă un asemenea comerţ, riscurile unor astfel de investiţii fiind uriaşe. Mai mult decât atât, evreul acela – Şipor [sau Ţipor?] – îşi asuma şi pericolele la care se expuneau alţi negustori, creând un sistem propriu de asigurări.) Când Petru se căsătoreşte cu sora regelui polon Vladislav Jagelo, Ş[Ţ]ipor îi facilitează un împrumut de 3000 de ruble de argint pentru proaspătului cumnat. Drept gaj, Petru primeşte Pocuţia. Pentru că regele polonez n-avea să restituie niciodată în întregime suma, pierderea şi-o va asuma acelaşi Ţipor (sau Şipor). În schimb, evreul avea să câştige un ascendent de durată la mai marii locului. În timp ce Gy de Montmartre se ocupa de apărarea militară, iar cei doi minoriţi, Nikolaus von Melask şi Paul von Schweidnitz, de partea spirituală, Ţipor a organizat visteria noului său loc de adopţie. În prezenţa sa, s-au bătut banii autohtoni de argint având pe avers un scut cu flori de crin şi pe revers capul de bour. Din sursele avute la îndemână, scribul a aflat că francezul avea să moară chiar înaintea atacului tătar din 1401, în vreme ce evreul tocmai se afla în apus, dus de afacerile sale. Povestirea lui Dino Buzzati îşi găseşte modelul perfect în întâmplarea antedatată cu peste o jumătate de mileniu. Iar scribul a tins să-l asimileze pe Al Şaptezeci şi treilea lui Gy de Montmartre. Prea multe similitudini, plus Ţipor, plus coincidenţele în timp. Aşa că bietul scrib s-a străduit să găsească un număr cât mai mare de date privitoare la „perioada moldovenească a Exorcistului”. Şi chiar dacă, pe lângă „asemănări”, descoperea şi tot mai multe „inadvertenţe”, şi-a continuat încă multă vreme rătăcirea pe un drum înfundat. Până ce l-a redescoperit pe Al Şaptezeci şi treilea la Avignon. Să nu fi fost Al Şaptezeci şi treilea Gy de Montmartre? Sau să nu fi avut acela soarta eroului lui Buzzati? Oricum, o legendară lungă „perioadă moldovenească a Exorcistului” a existat şi scribul nu are cum s-o ocolească.