CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (92)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Scribul rămâne uimit cum un ins atât de dificil, opunându-se îndărătnic în copilărie disciplinei impuse, a devenit, puţini ani mai târziu de o rigoare cu totul ieşită din comun, excesiv de pedant în privinţa strategiei pe care şi-a urmărit-o fără nici o abatere. În pregătirea celor pe care le avea minuţios pregătite, Al Şaptezeci şi optulea părea că nu doreşte să lase absolut nimic uitat, astfel încât la momentul prevăzut să nu trebuiască să se mai concentreze pe amănunte. Deşi nu s-a întors decât de câteva luni, deşi Omul din fereastră, adevăratul fost stăpân, n-a murit decât de atât de puţină vreme, neamurile şi rudele aveau impresia că-şi petreceau noul trai de când lumea. Iar schimbările veneau şi în continuare, una câte una. Cea care a atras mai multă atenţie a fost căsătoria stăpânului. După alte câteva luni, Al Şaptezeci şi optulea a luat-o de soţie pe fiica unui membru al proaspătului Consiliu al Celor şaptezeci. Era o fată foarte tânără, de la care proaspătul soţ a aşteptat în zadar – dar numai timp de doi ani – un moştenitor. După care juna soţie muri. Nu se ştie dacă de moarte bună ori fiindcă bărbatul ei n-a mai avut răbdare. Curând, având şi el abia 20 de ani, Al Şaptezeci şi optulea se recăsători, dar abia după ce s-a încredinţat că aleasa îi poartă deja în pântec un urmaş. Şi a doua soţie a fost o surpriză la fel de mare pentru cei din Palatul Bosci, ca şi pentru Florenţa însăşi. De data asta, noua aleasă provenea dintr-o familie mai degrabă obscură, căreia – iată! – i-a pus Dumnezeu mâna pe cap, oferindu-i o asemenea alianţă, în vreme ce, ca şi înainte, zeci de familii ţeseau planuri de a se încuscrii cu fabuloasa avere a tânărului bărbat. Se pare că nepotul nepotului Omului din fereastră s-a grăbit atât de tare să-şi îndeplinească datoria de a continua şirul, încât s-a apropiat de mai multe tinere femei, hotărând ca pe prima care se va dovedi însărcinată s-o ia de soţie. Pentru aceasta, în prealabil ar fi studiat rudele fetelor, alegându-le pe cele care proveneau din familii numeroase şi sănătoase, familii care arătau astfel că dispuneau de o putere de procreaţie dovedită. Odată cu venirea în Palatul Bosci a noii soţii¹ şi, apoi, odată cu sosirea pe lume a celor trei copii – două fete şi, Slavă Domnului, în sfârşit şi un băiat, preparativele Celui de AL Şaptezeci şi optulea s-au terminat. Acum putea să se concentreze doar asupra proiectelor sale.

Dar până atunci şi-a căutat şi pregătit şi oamenii de care voia să se folosească. Lucru nu foarte uşor de realizat. În primul rând, cu toate planurile riguros concepute, doar experienţa avea să-i arate în ce măsură va avea cu adevărat nevoie de cineva şi câte riscuri va cuprinde folosirea aceluia. În al doilea rând, persoane asemenea celor căutate de el nu se găseau pe toate drumurile: era vorba de indivizi cu o pregătire specială, dar şi cu disponibilităţi fizice şi caracteriale clare pentru sarcinile pe care le vor primi. În al treilea rând, nici unul dintre cei aleşi nu trebuia să ştie prea în amănunt la ce era chemat să se înhame. Şi, nu în ultimul rând, cel puţin o parte dintre ei nu vor mai putea ieşi din combinaţie, lucru mai greu să-i convingi decât pe locatarii Palatului Bosci să nu prăsească după capul lor incinta clădirii.

Aşa că şi-a fixat trei categorii de oameni pe care voia să-i angajeze:

• funcţionari: contabili pricepuţi în toate chichiţele meseriei lor şi avocaţi în stare, la nevoie, să demonstreze că albul e negru şi negrul e alb;

• specialişti în depistarea şi preţăluirea oricărui obiect de artă;

• luptători gata să îndeplinească orice misiune fără să pună întrebări, fără să aibă scrupule şi sentimente, interesaţi doar de câştigul ce le revenea şi muţi ca piatra în faţa privirilor indiscrete.

Exponenţii primei categorii nu a fost o problemă să fie găsiţi. Cum tatăl său, fără a fi un expert, a izbutit să fraudeze profesionişti asemenea personalului băncilor familiei da Medici, Al Şaptezeci şi optulea, în ciuda vârstei sale fragede pe vremea aceea, şi-a dat încă de atunci seama că pentru aşa ceva este nevoie în primul rând de mult tupeu şi mai puţin de cunoştinţe de economie. Care şi ele, desigur, sunt necesare. Aşa că a studiat cu silinţă şi acel domeniu. Singura problemă cu contabilii şi cu avocaţii era că fiecare dintre ei era dispus să te trădeze la primul semn că de altundeva, uneori chiar de la partea adversă, puteau obţine beneficii mai însemnate. De aceea, toţi subordonaţii săi au fost mereu supravegheaţi de o a patra categorie de angajaţi, care îi păzeau în aşa fel încât oamenii aceia să simtă în fiecare clipă că este cineva cu ochii pe ei.

Am ajuns la punctul când e bine să ne aducem aminte că Umberto, Cavalerul Marchiz, a colaborat strâns cu două personaje: cu un evreu, Ţipor şi cu Tommaso Portinari, asociatul Medicilor şi consilier al lui Carol Temerarul, acelaşi Tommaso Portinari care va duce filiala Medici din Bruges la faliment în 1481… Pe Ţipor, Recuperatorul l-a preluat de la tatăl său, cel ce a păstrat până în ultimele sale zile legătura cu negustorul apt să-i furnizeze ştiri şi corespondenţă chiar şi în temniţă. Şi acelaşi Ţipor nu-l va dezamăgi nici pe fiul osânditului. În schimb, cu Portinari tânărul n-a avut nici o tangenţă: fie că nu-l considera de încredere, fie că i se părea mai prudent să nu se pună şi el rău cu acum atotputernicul Lorenzo².

Un alt actor pe care l-a atras a fost Contele Patazzi (?). Deşi şi abatele Contador, omul de legătură al acestuia, a căzut victimă reprimării conjuraţiei Pazzi, iar misteriosul conte a devenit de negăsit, legăturile şi experienţa sa nu erau de ignorat. (Să ne aducem aminte de serviciile pe care acelaşi Patazzi, prin Contador şi Ţipor, i le-a făcut Omului din fereastră, încât cei doi au fost printre singurele persoane care au avut acces până în încăperile unde-şi făcea veacul Sfinxul din Florenţa. Aşa că n-a surprins pe nimeni că şi în continuare Ţipor intra nestingherit ori de câte ori voia în Palatul Bosci.) Semnul întrebării pus de către scrib în urma numelui Contelui se datorează lipsei totale de mărturii care să ateste legăturile sale cu Al Şaptezeci şi optulea, ba mai mult, după evenimentele care au urmat conjuraţiei Pazzi, scribul n-a mai găsit nici o consemnare referitoare la Patazzi. Totuşi, faptul că el nu apare nici pe lista celor condamnaţi şi nici castelul său nu figurează printre decretele cu confiscări dovedesc tacit că dispariţia sa s-a petrecut cu acordul părţilor. Un oarecare Yoris, aflat înainte în preajma sa, va fi găsit în anturajul Recuperatorului.

De o cu totul altă categorie erau cei ce trebuiau să-l iniţieze pe Al Şaptezeci şi optulea în aprecierea valorilor de artă. Tânărul, cu tenacitatea sa extraordinară, nu lăsa pe alţii să decidă în numele său, aşa că s-a pregătit temeinic în fiecare domeniu al activităţilor sale. (Iar atmosfera întâlnită în tovărăşia artiştilor chiar îi făcea plăcere…)

Scribul a pomenit deja despre timpul petrecut de Al Şaptezeci şi optulea în atelierul lui Leonardo da Vinci. Nu era nici pe departe singurul tânăr ce frecventa acel loc. Pe lângă ucenicii maestrului, care nici el n-a ajuns încă la vârsta de 30 de ani, venea acolo o adunătură pestriţă de toate vârstele şi provenind din toate stările sociale. Pe Leonardo îl întâlneau mai puţin, dar duhul său se simţea plutind peste acea societate. Artistul nu fugea de lume, doar că nu prea avea vreme de pierdut. Dar nu se putea stăpâni şi se mai lăsa şi el purtat de val. Discuţiile, în prezenţa sau în lipsa sa, erau elevate, dar nu academice. Şi nu se refereau la un domeniu anume. Al Şaptezeci şi optulea le urmărea fiindcă toate aveau un numitor comun: valoarea. Valoarea, a învăţat el, se naşte din plăcere. În legătură cu plăcerea s-au dus acolo nenumărate dispute: de la afirmaţii repetând truisme de genul „O lucrare ce nu este născută din plăcere nici nu ajunge să aibă valoare”, până la interpretarea declaraţiilor unor mari artişti care nu s-au sfiit să spună că urăsc ceea ce fac şi că nu se pot elibera de acea ură decât creând. În felul acesta, urmând cronologia plăcerii artistului, dar mai ales cea a consumatorului produsului de artă, Al şaptezeci şi optulea s-a străduit să anticipeze creşterea şi descreşterea cotaţiilor acelei mărfi. Şi, în mare măsură, timpul a dovedit că i-a reuşit³.

Când a amintit de lumea pestriţă din jurul lui Leonardo, scribul s-a referit nu numai la iubitorii de artă, la negustorii profitori de pe urma lucrărilor de artă, la vechii mecenaţi şi la noii îmbogăţiţi dornici să-şi construiască piramide cât mai luxoase, la snobii de tot felul, la nelipsiţii pierde-vară. Pe lângă Leonardo s-au aciuit şi mulţi efebi, unii naivi, alţii interesaţi. Unii notorii, alţii încă foarte tineri. „Fiecare monedă are două feţe”, îşi repeta mereu Recuperatorul vorbele Omului din fereastră.