Postinstituțional. Parasocial. Picnic paneuropean

Dacă ne uităm din perspectivă politică sau economică la epoca modernă, putem spune că aceasta a fost, în esență, una a instituționalizării.

De la transpunerea legislației în coduri și până la fondarea statului pe constituții scrise menite să limiteze arbitrariul politic; de la armonizarea proceselor administrative și educaționale, până la structurarea întreprinderilor și a utilizării capitalului sub formă agregată (societăți anonime pe acțiuni, emisiuni de tezaur etc.).

Poate și pentru că lumea devenise prea mare pentru a rămâne imprevizibilă. Poate pentru că era nevoie ca informația și esența acțiunii să fie previzibile chiar și atunci când nu erau cunoscute în detaliile lor decât de cei puțini care locuiau la oraș și aveau un nivel de alfabetizare funcțională.

Așa s-au construit ideile mari și generoase: justiția bazată pe drepturi și pe egalitatea în fața legii, educația universală, ideea de Europă unită, drepturile femeilor și reprezentarea lor echitabilă în societate. Ele s-au construit pe universalitatea unor principii declinate prin instituții.

Din păcate, așa s-au construit și marile totalitarisme ale secolului trecut. Când Hannah Arendt vorbește, în Eichmann la Ierusalim, despre banalitatea răului, vorbește despre instituționalizarea genocidului. La fel, Soljenițîn, în Arhipelagul Gulag.

Pare însă că instituționalizarea și-a atins limitele. Tehnologia generală de care dispun astăzi cetățenii, adică internetul de mare viteză și smartphone-ul, în primul rând, precum și cea de care dispun marii actori statali sau comerciali: big data, capacitatea de supraveghere, de personalizare și de analiză a datelor, fac ca modelul instituțional, cel al manualului valabil pretutindeni și oricând pentru toți, să fi devenit caduc.

Așa cum, în jurul anului 1800, armata instituționalizată a lui Napoleon a înfrânt armatele premoderne ale restului Europei, tot așa pare că asistăm astăzi la reversul medaliei. O armată risipită de programatori și iubitori de drone, formată din patrioți ucraineni, reușește să țină piept colosului rus, iar talibanii afgani reușesc să preia controlul unui teritoriu în care Statele Unite au investit sute de miliarde de dolari în cheltuieli militare, pe parcursul a două decenii.

Am asistat cu toții la dezbaterile de la Davos. Davos este, de altfel, un alt exemplu de postinstituționalizare: cadrul formal este cel al ONU, care găzduiește anual, în luna septembrie, la New York, dialoguri și prezentări ce par însă să-și fi pierdut substanța.

A fost apreciată formula clară și tăioasă a lui Mark Carney, premierul Canadei, care ne-a spus că lumea veche a murit și că nostalgia nu este o soluție.

Ca progresist, îi dau dreptate în privința lumii factuale – a modurilor în care se desfășoară lucrurile, dar sunt în dezacord în privința lumii ideilor. Cred că lumea ideilor generoase, progresiste, izvorâte din revoluțiile gemene americană și franceză, din gândirea marilor filosofi politici britanici sau germani, din arta și mișcările civice ale secolului al XX-lea, nu a murit.

Din contră, acestea sunt ideile esențiale pe care trebuie să le păstrăm și să le valorizăm cât mai bine. Pentru că ele ne-au adus aici, într-o lume mult mai bună decât acum o sută de ani: mai prosperă și mai justă.

Premierul Canadei respinge ideea unui acord comercial cu China

Nu trebuie să ne fie rușine de idealism și nu trebuie să aplaudăm cinismul, individualismul transformat în egoism sau excesele de personalitate transformate în dominație. Niciodată, în lumea „omului puternic”, lucrurile nu s-au terminat bine.

Trăim însă într-un moment în care social media, structura globală de consum a informației și a divertismentului, au erodat instituționalul și au pus în centru personalitatea polarizantă, cu care publicul se identifică.

Aceasta este esența „parasocialului”, un termen inventat în 1956 de sociologii Donald Horton și Richard Wohl pentru a descrie relația cu personalitățile de televiziune și care a fost desemnat de Dicționarul Cambridge drept cuvântul anului în 2026.

Parasocialul descrie relația unidirecțională pe care cineva o are cu o vedetă, având impresia că îi cunoaște viața și gândurile intime, suferind odată cu ea, lăsându-se prins în războaiele propuse de aceasta, urând odată cu ea. Este ceea ce generează, în cazurile bune, valuri de căsătorii și de nașteri atunci când o vedetă face acest pas. S-a calculat, de pildă, că o eventuală căsătorie a lui Taylor Swift ar putea crește PIB-ul Statelor Unite cu 1%, iar un copil ar genera sute de mii de nașteri „prin simpatie” – fenomen cunoscut drept „Swiftonomics”. Este, însă, și ceea ce poate genera valuri de sinucideri ale fanilor, așa cum a fost cazul lui Kurt Cobain, în adolescența mea.

Cred că momentul actual de derivă a ideilor progresiste nu este determinat de faptul că lumea își dorește mai puțin progresism.

Din contră, perspectiva precarității economice face ca ideile progresiste să fie mai relevante ca oricând. Și da, trebuie să acceptăm că, deși bunăstarea generală este mai mare decât oricând, precaritatea economică și anxietatea asociată ei – mai ales în rândul generațiilor tinere – se află la un nivel extrem de ridicat.

La fel stau lucrurile și în privința schimbărilor din relațiile transatlantice, dacă privim la nivel european, sau a creșterii valului de extremism și populism de extremă dreaptă, dacă ne uităm din perspectiva României.

Pe scurt, care va fi chipul parasocial al progresismului european sau al progresismului din România?

Această întrebare mă duce cu gândul la Marianne, personajul care întruchipează Revoluția Franceză. O dată la 10–15 ani, Asociația Primarilor Francezi desemnează o vedetă franceză pentru a-și împrumuta trăsăturile bustului oficial al revoluționarei Marianne.

În 1968, a fost Brigitte Bardot, în 1978, Mireille Mathieu, în 1985, Catherine Deneuve, în 1989 Inès de la Fressange, în 2000 Laetitia Casta, iar în 2012 Sophie Marceau. Niște alegeri excelente, aș zice. Francezii ăștia chiar au cu cine.

Mi-ar plăcea să înțelegem că ideea esențială a progresismului, în acest moment, este federalismul european. Este o idee care a structurat destinul continentului nostru în ultimii 70 de ani. O idee care a făcut mult bine pentru patru generații de tineri, de la baby boomers încoace. O idee care ne-a oferit, cel puțin, un început de naționalitate comună.

Ei bine, această idee nu mai poate fi exclusiv instituțională. Nu mai poate fi reprezentată nici de Oda bucuriei, nici de rostrul Parlamentului European și, cu atât mai puțin, de o Comisie negociată prin algoritmi complecși care încearcă să suprapună interese partinice, reprezentări naționale și corelative de gen sau de vârstă.

Cred că exemplul de eveniment cu impact, parasocial și grassroots de la care trebuie să pornim este Picnicul Paneuropean din 1989, de la granița Ungariei cu Austria. A fost, în felul său, Woodstockul Europei, momentul în care o generație a rupt Cortina de Fier ridicată după război.

Cred că acum, după aproape patru decenii, avem din nou nevoie – și mai ales generația copiilor noștri are nevoie – de un astfel de moment: de o reaprindere a speranței, de un val de entuziasm și de optimism.

Pentru că progresismul ultimilor o sută de ani și ideea europeană a ultimilor șaptezeci de ani au creat o lume mult mai bună decât cea a bunicilor și părinților noștri.

Și tocmai de aceea suntem datori și noi cu un strop de optimism pentru cei care vin după noi.