Când concertul se amână, începe aventura – locul unde muzica bună și Europa se întâlnesc

Cei care mă citesc (și cei care mă cunosc) știu deja: sunt un amator înrăit de muzică bună. Știu că „muzică bună” înseamnă altceva pentru fiecare, dar pentru mine e blues-ul, rock-ul anilor ’60–’80 și, mai rar, jazz-ul. Nu lipsesc de la festivalurile de blues și rar ratez un concert care merită.

Zilele astea, la Brașov, se desfășoară ultimul festival de blues al anului – Transylvania Blues Festival. Eu, însă, lipsesc. Am bilete cumpărate de luni bune la alt spectacol, în altă localitate (despre care o să povestesc altădată).

Subiectul de astăzi rămâne tot blues-ul.

Săptămâna trecută am plecat spre Sofia. Urma să-l văd pe Arthur Brown cu The Crazy World of Arthur Brown. Omul are 84 de ani și era în turneu prin partea asta de Europă. Din păcate s-a îmbolnăvit și concertul s-a amânat.

Ar fi fost normal să fiu dezamăgit: am bătut atâta drum și am cheltuit bani doar ca să văd Sofia. Nu mi-a părut rău. Aveam o seară întreagă liberă, în care aș fi putut să bat orașul pe jos. Nu am făcut-o. M-am uitat pe site-urile de specialitate și am descoperit că Sofia are o ofertă mult mai bogată decât Bucureștiul la capitolul baruri și cârciumi de blues sau rock.

În București le numeri pe degetele de la o mână. Dintre ele ies în evidență Swing Tagma (unde un „meseriaș” știe să aleagă muzica, dar spațiul e mic și-ți trebuie rezervare de masă în weekend) și Quantic, unde din când în când apar concerte pe gustul meu (zona de metal, însă, nu mă atrage).

Sub 400 de kilometri, dar cu 20 de ani în urmă

Sâmbătă dimineața ne urcăm în mașină și luăm drumul Sofiei. Sub 400 de kilometri. În principiu ar trebui să meargă repede. Nu e chiar așa. Infrastructura rutieră bulgărească e clar mai slabă decât cea de la noi.

Nu mai fusesem din 2003. O grămadă de ani. Atunci mi se părea că totul e un fel de Uniune Sovietică. Acum, senzația a fost că m-am întors undeva prin anii 2000. Cam asta e diferența dintre România și Bulgaria: drumuri proaste, case dărăpănate, multe părăsite, sate goale… Sofia, un oraș cam la jumătatea Bucureștiului.

Am găsit totuși șase cârciumi de rock și patru de blues. Natural, am ales una dintre cele de blues – una care avea și concert live.

Patches Blues Bar cu ”Badeba”: blues cântat de italieni (și un spaniol)

Am ajuns cu o oră înainte. Băieții care urmau să cânte abia se instalaseră și își acordau instrumentele. Nu sunau deloc rău.

Locația – Patches Blues Bar – era foarte simpatică. Nu cred că încăpeau mai mult de 50 de oameni.

Trupa se numea Badeba. Un toboșar care se respectă: venise de acasă cu cinelele lui și toba mică arăta clar că omul își iubește instrumentul. Un basist cu un bas scump. O orgă care suna când a Hammond, când a Fender Rhodes, mânuită de un clăpar dibaci. Un chitarist surprinzător de bun și voce OK. Iar peste toți, ca un bonus generos, un trompetist excelent, un saxofonist la fel de bun și o fată simpatică ce făcea backing vocals și colora ritmul cu o grămadă de instrumente de percuție.

În pauzele dese de dinaintea concertului – pauze de bere și de țigară – am intrat în vorbă cu ei. Se vedea de la o poștă că nu sunt din zonă. Nici ei nu erau. Se înțelegeau în italiană, bulgară și engleză. Așa am aflat că urma să vedem o trupă formată din câțiva corporatiști italieni veniți să lucreze pentru o firmă (probabil italiană) cu birouri în Sofia.

Nu mi-a fost (și încă nu-mi este) clar care dintre ei erau profesioniștii. Toboșarul, poate. Trompetistul, sigur. Și eu zic că și saxofonistul – saxofonul e un instrument greu, nu-l stăpânești fără multă muncă. Mai târziu am aflat că omul care „saxofona” era spaniol, trăia în Sofia și, probabil, era coleg cu ceilalți corporatiști.

Când corporatiștii cântă mai bine decât profesioniștii

Super trupă. Nu cânt la niciun instrument, dar ascult multă muzică de peste 50 de ani și am o colecție serioasă de viniluri. Și concluzia mea e clară: oamenii ăștia care-și zic Badeba erau niște mici genii. În civilie erau angajați ai unei multinaționale, fără nicio legătură cu muzica, dar împărtășeau o dragoste mare pentru ea. Și, mai ales, pentru blues.

Ce-au cântat? Aproape toate piesele îmi erau cunoscute. Erau reinterpretări – fie „bluesificate”, fie „jazzificate” – ale unor piese destul de puțin cunoscute aparținând unor trupe mari. Am recunoscut bucăți din repertoriul Bad Company, Lou Reed sau Canned Heat. N-au mers pe standardele ultra-uzate, ci pe piese pe care le știi doar dacă chiar asculți.

Impresionantă a fost plăcerea cu care cântau și măiestria asupra instrumentelor. Dar, mai ales, se simțea munca depusă ca să scoată ceva personal din fiecare piesă.

Și publicul a fost interesant. Nu cred că au fost 20 de oameni care să fi plătit bilet. Probabil „biletul” acoperea doar deranjul barului și curentul consumat. Era clar că nimeni de pe scenă nu cânta pentru bani, iar cei din sală nu veniseră doar pentru muzică, ci mai ales pentru petrecere.

Concertul s-a transformat într-o petrecere de prieteni buni, în care aproape toată lumea se înțelegea cu toată lumea. Publicul știa muzică, știa bere și știa voie bună.

Patru ore (cu o pauză lungă, în care toată lumea s-a mutat afară, în zona fumătorilor) în care am văzut ce înseamnă Europa, ce înseamnă cetățenia europeană, cultura prieteniei sud-europenilor și plăcerea simplă de a cânta sau de a asculta muzică de calitate.

Am rămas cu o amintire foarte plăcută. Și sunt convins că, dacă mai ajung în Sofia, o să revin la acest simpatic bar de blues: Patches Blues Bar.