Cercetările arheologice pe Dealul Mihai Vodă

Scurt istoric al cercetărilor

În mijlocul oraşului, acolo unde firul poveştii începe încă din preistorie, exista un loc aparte, un loc pe care istoria recentă nu l-a menajat, dar pe care renumele său l-a facut nemuritor: un loc numit Dealul Mihai Vodă (cunoscut şi ca Dealul Arhivelor după mutarea în 1866 a Arhivelor Statului în clădirile din jurul bisericii Mihai Vodă).

În centru se afla Ansamblul Mihai Vodă, cu mânăstirea ctitorită de Mihai Viteazul între 1589-1591, înconjurată de clădirile ce adăposeau din 1866 Arhivele Statului.

Primele descoperiri arheologice au avut loc în timpul lucrărilor de restaurare a bisericii efectuate de arhitectul Emil Costescu între anii 1928- 1935, sub egida Comisiunii Monumentelor Istorice. Atunci au fost descoperite structuri de zid din etapa de edificare a lăcașului de cult, precum şi o serie de morminte, printre care se numără şi cel al lui Ioan, fiul lui Grigore Ghica Voevod, decedat în anul 1664.

Cele mai intense campanii de săpături arheologice au avut loc între anii 1953-1955, ce au avut drept scop identificarea urmelor de locuire din cele mai vechi timpuri până în acel moment. Pentru realizarea acestui obiectiv au fost deschise o serie de secțiuni şi sondaje în interiorul curții Arhivelor Statului și pe pantele dealului.

Rezultate și descoperiri

Primele urme de civilizație datează din paleolitic și constau din unelte din silex. Fragmentele de vase ceramice neolitice dovedesc o locuire timpurie pe acest teren, aflat în apropierea unei ape, o condiție esențială pentru așezarea unei comunități.

În curtea Arhivelor Statului au fost identificate numeroase materiale arheologice (fragmente de vase ceramice, așchii de silex, o statuetă zoomorfă) ce aparțin epocii bronzului timpuriu și anume culturii Glina.

Săpăturile arheologice au arătat că acestă zonă a fost intens locuită în cea de-a doua epocă a fierului. Astfel, au fost cercetate urme de vetre şi bordeie adâncite în pământ, realizate din pari și împletituri de nuiele sau trestii, acoperite cu lut și învelite cu stuf sau crengi. O descoperire importantă a fost scoaterea la lumină a unei vetre din lut ornamentată pe margini cu șănțulețe dispuse paralel iar la colțuri prezenta cercuri mici.

Au fost cercetate și numeroase gropi circulare (late la bază și înguste la gură), cu puțin material arheologic în umplutura lor, probabil folosite la păstrarea alimentelor. Ceramica descoperită în această așezare a fost modelată atât cu mâna cât și la roată. Formele întâlnite au fost borcanele, castroanele, cănile, vasele bitronconice (cele lucrate cu mâna) sau cupe deliene-produse local după modele de vase grecești, căni bitronconice, cupe cu sau fără picior (din categoria celor lucrate la roată).

Numeroase greutăți pentru plase au fost descoperite indicând importanţa pescuitului în cadrul acestei comunități geto-dacice, aflată în preajma unui curs de apă. Din nivelul de locuire dacică au fost recuperate şi câteva fragmente ceramice de factură romană târzie.

În timpul săpăturilor au fost descoperite şi un cuptor de olar din sec. VI-VII, precum şi mai multe vase borcan fragmentare din secolele IX-XI.

Majoritatea vestigilor şi materialelor arheologice decoperite provin însă din perioada secolelor XVI-XIX. Printre construcţiile din perioada de început a lăcaşului de cult identificate în timpul săpăturilor se numără fragmente din zidurile chiliilor, bazele unor contraforţi ai zidului exterior şi o pivniţă ce era situată sub latura de vest a clădirii Arhivelor Statului.

Printre monumentele datate în secolul al XVII-lea descoperite în urma săpăturilor arheologice, trebuie menționată o structură octogonală prevăzută, pe laturile ei, cu două platforme dreptunghiulare ce a slujit cel mai probabil ca temelie pentru un turn de observație.

Din aceeași perioadă datează şi un scoc de moară realizat din două ziduri paralele, amenajate în pantă, cu partea inferioară construită din bolovani de râu, legaţi cu mortar şi acoperite cu tencuială cenuşie. Apa adusă prin acest scoc era folosită pentru a pune în mișcare roata unei mori aflate pe malul drept al Dâmboviței. Traseul scocului a fost surprins pe o distanţă de 63 de metri indicând punctul unde atingea Dâmboviţa. Existența morilor aflate în proprietatea mânăstirii este atestată de o serie de documente din secolul XVII. Moara apare şi într-o stampă bazată pe un desen realizat de Luigi Mayer în 1794. Imaginea redă dealul Mihai Vodă având o pantă la poalele căreia curgea Dâmbovița, un pod peste râu şi la mică distanţă pe cele două maluri se afla câte o moară cu o roată.

Din secolul al XVIII-lea au fost descoperite mai multe construcții cu etaj, anexe, pavaje de cărămidă, podețe din lemn. Sunt de semnalat două pivniţe situate în partea nordică şi estică a dealului ce au avut rol de depozitare, cel mai probabil pentru vinurile obţinute din numeroasele podgorii din proprietatea mânăstirii.

Trebuie menţionată descoperirea unui podeţ din lemn, în care s-au putut observa patru etape de refacere distincte, ce făcea legătura între Dâmboviţa şi intrarea de pe latura sudică a mânăstirii.

Cercetările arheologice efectuate pe pantele dealului Mihai Vodă au scos la iveală și construcții folosite ca locuințe sau prăvălii, pavaje din bolovani de râu sau cărămizi datate în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Descoperiri funerare

În afara structurilor din zidărie, a pavajelor şi podurilor de lemn, cercetările arheologice au scos la lumină o parte din cimitirul format în jurul bisericii Mihai Vodă ce a funcţionat din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea. Descoperirile din morminte se rezumă la accesorii vestimentare – nasturi din metal, copci, agrafe de păr. Dintre piesele de podoabă remarcăm inele, unele dintre ele având scris numele posesorului sau o pecete. Pe lângă aceste obiecte de podoabă, în morminte, au mai fost găsite monede din argint și bronz, depuse ritual.

Materialul numismatic a fost format atât din monede europene cât și otomane. Cea mai timpurie monedă descoperită aici este o piesă de ½ gros lituanian, din argint bătut în anul 1562 sub regele Poloniei Sigismund II August (1548-1572). Alte monede descoperite aici au fost bătute în secolele XVII-XIX pe teritoriul Poloniei, Austriei, Rusiei şi Imperiului Otoman.

Majoritatea înmormântărilor aparțin mirenilor din mahala, părere susţinută de inscripțiile în chirilică sau greacă de pe cruci. Cel mai vechi mormânt descoperit în cimitirul din jurul bisericii datează din anul 1672.

Cercetările arheologice din anii 1953-1955 au reuşit să aducă la lumină vestigii şi materiale arheologice ce se pot încadra cronologic din preistorie şi până în secolul XX, contribuind la cunoaşterea istoriei acestei zone centrale a Bucureştiului. La sfârşitul acestor campanii de săpături se credea că cercetările vor continua şi informaţiile obţinute pe teren vor putea fi completate. Din păcate, sistematizările din anii 80 au dus la dispariția întregului deal Mihai Vodă, singurele edificii salvate prin translatare fiind biserica şi turnul clopotniţă.

Ultimele informaţii referitoare la această zonă înaintea distrugerii au fost obţinute în anul 1985. În lunile mai-iunie Aristide Ştefănescu, arheolog din cadrul Muzeului de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti (în prezent Muzeul Municipiului Bucureşti), a fost trimis să supravegheze şantierul din zona Mihai Vodă şi să ridice eventualele materiale arheologice descoperite.

În acel moment, lucrările de demolare a clădirilor învecinate bisericii și de pregătire pentru mutarea lăcașului de cult erau avansate. În exteriorul bisericii, conform proiectului de translatare, s-a săpat cu excavatorul până la cota de 1 m față de nivelul de călcare fără a se identifica vestigii arheologice. Aristide Ștefănescu considera că acestea au fost îndepăratate în timpul lucrărilor de restaurare din anii 1928-1935 sau în momentul construirii Palatului Arhivelor. Descoperirile au fost izolate şi în mare parte deranjate de intervenţii ulterioare.

La 4,50 m nord față de zidul exterior al pronaosului a fost dezvelit mormântul lui Ion Rosetti decedat în anul 1840. Se păstra crucea din gresie și lespedea din marmură albă cu inscripția scrisă în limba greacă. Sicriul realizat din lemn îmbrăcat în plumb era așezat într-un cavou ce măsura la interior 1,90 m lungime pe 0,80 m lățime. În zona picioarelor a fost descoperită o cutie ce conținea oseminte umane provenind de la mai mulți indivizi, cel mai probabil înaintașii defunctului. La 2,70 m sud de zidul exterior al pronaosului au fost descoperite alte două morminte cu unul aparținând Eufrosinei Geanoglu decedată pe 29 februarie 1838 și altul preotului paroh Emanoil Păsculescu-Orlea înmormântat în 1968. La 1,10 m est față de absida altarului a fost identificat un mormânt de adult, ce avea o înălțime de cca. 1,60 m.

O reînhumare cuprinzând cel puțin doi indivizi a fost descoperită în curtea lăcașului de cult, după îndepărtarea pomilor. Lângă oseminte a fost găsită o cărămidă cu câteva slove chirilice incizate care au fost citite “toți” sau “tot neamul lor”.

În interiorul bisericii s-a constatat că situația stratigrafică a fost deranjată de lucrările de restaurare din anii 1928-1935. Sistemul de încălzire cu aer cald realizat sub pardoseală a distrus partial în pronaos și în zona de trecere dintre pronaos şi naos un zid și un număr de șase morminte cu criptă, zidite cu cărămizi și acoperite de bolți. Cel mai probabil în timpul lucrărilor de restaurare lespezile ce acopereau aceste morminte au fost îndepărtate, iar osemintele deranjate de lucrări au fost depuse în ceea cea a mai rămas din structurile de cărămizi.

După translatarea lăcaşului de cult şi a turnului clopotniţă a început evacuarea pământului din zonă prilej cu care au fost descoperite, între cotele de -1,00 şi 3,40 m faţă de nivelul de călcare, șase bordeie și trei gropi menajere. Ulterior, în profilele rezultate pentru amenajarea căii de rulare și a altor amenajări de șantier au mai fost observate șase gropi de bordeie dar și o groapă în care se aflau oseminte umane reînhumate. Atât tipurile de vase cât și decorul acestora permit datarea multor acestor complexe în epoca geto-dacică (sec. II a. Chr. – I p. Chr.), ce confirmă în mare parte datarea propusă de Gheorghe Cantacuzino în urma săpăturilor din anii 1953-1955.

Cercetările arheologice de pe Dealul Mihai Vodă au dus la descoperirea a numeroase urme de locuire şi materiale din preistorie şi până în secolul XX. În afara lăcaşului de cult ridicat de Mihai Viteazul au fost identificate fundaţiile şi parţial elevaţiile unor clădiri din zidărie sau lemn, diferite elemente de infrastructură şi o parte din cimitirul bisericii Mihai Vodă. Unele dintre acestea erau cunoscute din planurile cartografice, documente şi desene, altele nu, însă împreună completează imaginea pe care o avem despre această zonă. Descoperirile arheologice, deşi incomplete, rămân printre singurele dovezi ale existenţei acestui loc din inima Bucureştiului.

Figuri:

Dr. Camelia – Mirela Vintilă, arheolog, Dr. Raluca-Iuliana Moţei, arheolog Secția Istorie, Muzeul Municipiului București