Foarte probabil, discuţiile în jurul reginei Ana şi funeraliile memorabile prin decenţă şi rigoare, transmise exhaustiv de televiziuni, i-au întărit în convingeri pe adepţii monarhiei şi i-au pus pe gânduri, dacă nu cumva i-au convertit, pe mulţi dintre ceilalţi. Nu ştim destul de exact proporţia monarhiştilor şi nu-şi au rost speculaţiile. Pentru mulţi cetăţeni se pune însă acum, mai deschis decât altădată după 1989, întrebarea: ce este mai potrivit pentru România? O republică precum cea ai cărei decidenţi nu reuşesc democratizarea, nu izbutesc să pună în mişcare energiile ţării şi să croiască şanse cetăţenilor? Sau o monarhie care promite, măcar din poziţia de alternativă, restabilirea demnităţii persoanelor, democraţie, o viaţă civilizată în comunităţile româneşti lovite încă de sărăcie?
La această întrebare nimeni nu poate da un răspuns demn de încredere, oricare ar fi acesta, fără a-şi mărturisi traseul propriu. De aceea, aş menţiona că aparţin generaţiei ai cărei părinţi au deplâns abdicarea forţată a regelui Mihai I şi au luat apoi istoria aşa cum au putut. Generaţia mea nu a mai fost crescută, însă, cu ideea monarhică, dar prin lecturi şi reflecţii şi-a dat seama de adevăruri estompate de propaganda oficială.
Era clar că manualele ce rămâneau la separări logice între guvernarea de către unul, de către mai mulţi şi de către toţi nu trebuie luate ca literă de evanghelie. Percepeam că şi atunci când guvernează în principiu toţi se poate ajunge să guverneze o şleahtă sau să nu guverneze nici unul. Generaţia de studenţi din jurul lui 1968 avea percepţia vie că “viclenia istoriei”, cum ar spune Hegel, este realitatea.
Această generaţie a sesizat iute că ţările rămase monarhii la capătul Primului şi al celui de Al Doilea Război Mondial nu sunt în urmă în scala dezvoltării şi a nivelului de civilizaţie, cum se spunea. Dimpotrivă, unele sunt în faţă.
După 1966, citind istorie factuală în marile biblioteci, ne-am dat seama că modernizarea României, atâta câtă s-a făcut, a avut loc mai ales în perioada regalităţii. Monarhia a impulsionat modernizarea şi a împins-o cât s-a putut de departe. Ea a avut un rol imens în recunoaşterea politică a ţării şi în cultivarea demnităţii persoanei şi a demnităţii naţionale.
Aşa stând lucrurile, atitudinea celor mai mulţi din generaţie, în privinţa ideii monarhice, era mai curând deschisă spre discuţie la orice oră, fără ca aceasta să însemne militantism. Atitudinea mea a rămas aceasta şi peste ani.
Pe traseul rolurilor mele publice am avut ocazia să fiu în preajma regelui Mihai la ceremonii, desigur. L-am întâlnit însă şi în mod nemijlocit, pentru discuţii directe, aş spune, de cel puţin trei ori.
Ca rector al Universităţii “Babeş-Bolyai”, am iniţiat invitarea regelui în Aula Magna, în 2001, pentru a-i decerna titlul de doctor honoris causa extraordinar. În definitiv, aveam în vedere contribuţia Casei Regale la istoria instituţiei – de la discursul regelui Ferdinand la inaugurarea universităţii româneşti din 1919, la însoţirea de către Voievodul de Alba Iulia a regelui Carol al II-la la inaugurarea Colegiului Academic din Cluj şi la, desigur, impactul Casei Regale în istoria ulterioară. Universitatea clujeană a fost prima instituţie publică din România care l-a invitat pe rege în cadrul oficial, după nefericitele interdicţii de întoarcere în ţară a fostului monarh.
Regele a uimit venind la Cluj-Napoca, degajat şi cu alura unui sportiv, de la Săvârşin, la optzeci de ani, la volanul automobilului. A mai uimit prin discursul său impecabil, în care a amintit că este vorba de o “universitate imperială” – gândindu-se, fireşte, la începuturile acesteia deja în proiectele Mariei Tereza şi la ceea ce a urmat în istoria universitară clujeană. A uimit apoi printr-un gest aparte. Cum era de aşteptat, în ziua respectivă au venit spre locul ceremoniei sute de oameni din toate părţile Transilvaniei – mulţi dintre ei monarhişti care trecuseră prin închisori pentru fidelitatea nestrămutată faţă de rege. La propunerea mea de a organiza, după ceremonie, o întâlnire a regelui cu oamenii veniţi, propunere pe care am adresat-o unei doamne care decidea orarul regelui, aceasta a refuzat categoric. După multe insistenţe, nereuşind, mi-am luat permisiunea de a-l informa pe rege, chiar dacă eram la dineu. Regele s-a ridicat pe loc de la masă şi a mers în mijlocul sutelor de oameni, cu care a discutat atent şi care, fireşte, s-au bucurat enorm.
L-am întâlnit nemijlocit pe rege în calitate de preşedinte al PNŢCD, la invitaţia majestăţii sale, pentru o discuţie asupra situaţiei politice. Cunoştea amănunţit această situaţie. A tratat cu umor exemplar formularea dintr-un interviu, aflat pe biroul său, al unui venerabil preşedinte al partidului, care a vorbit de regină în termeni de “doamna”, “soţia regelui”.
L-am întâlnit, de asemenea, ca ministru al afacerilor externe, în 2012, fiind invitat la o întâlnire a majestăţii sale cu ambasadori ai marilor puteri. Prestigiul de care se bucura şi precisa abordare a problemelor de politică internaţională se impuneau din prima clipă.
Desigur, însă, că întrebarea care are nevoie de răspuns direct se pune cu privire la ce este mai potrivit pentru România – o republică de felul celei în funcţiune sau o monarhie promiţătoare. Se înţelege din capul locului că dezlegarea întrebării trece printr-o decizie luată constituţional de către poporul român. În împrejurările istorice cunoscute, aceasta s-a dat, totuşi, până acum, mai mult indirect. Ceea ce se poate spune în acest moment, poate cu accente mai apăsate decât cu luni şi ani în urmă, este că, pe de o parte, s-au prăbuşit, cel puţin pentru România, o seamă de argumente folosite multă vreme împotriva ideii monarhice şi, pe de altă parte, s-au profilat mai clar noi argumente pentru idee.
Bunăoară, argumentul oarecum clasic împotriva monarhiei că ea ar implica o limitare a democraţiei a căzut. Fapt este că adesea s-au atins democratizări mai funcţionale în monarhii decât în republici. În fond, nu numai monarhiile depind de calitatea culturală, cetăţenească şi umană a întâiului stătător printre cetăţeni, ci şi republicile. Democraţia rămâne, cum atestă multe exemple, o cochilie goală dacă poziţiile de decizie în stat se ocupă cu oameni nepotriviţi – ca pregătire, atitudine cetăţenească, anvergură umană.
A căzut, între timp, şi argumentul costurilor mai mari ale monarhiei faţă de republică. Desigur, cei care apelează la acest argument au în vedere castelele şi proprietăţile adunate de familii regale în timp – ceea ce este cu totul altă discuţie. Bugetul personal al suveranului este, în mod normal, de multă vreme separat de bugetul public. În orice caz, dincoace de discuţia asupra proprietăţilor constituite istoric, ce trebuie purtată spre a nu lăsa nimic nelămurit, costurile directe ale unei preşedinţii, cel puţin aşa cum este ea înţeleasă în ţările europene, nu sunt mai mici decât ale unei monarhii. Pretenţiile şi curtea unei preşedinţii nu sunt mai modeste, ci din contră. Se poate face un calcul. Nu mai vorbim de costurile pe care le-aş numi implicate. Să privim lucrurile în faţă: o monarhie care ar proceda meritocratic nu ar fi aşa de păguboasă ca o preşedinţie care umple funcţiile publice cu nepricepuţi, pentru a constata apoi, destul de curând, că nu a reuşit aproape nimic. Mai nou, nici simpla absorbţie de bani puşi la dispoziţie nu reuşeşte, ca să nu ne mai referim la dezorientarea şi starea serviciilor publice.
Se argumentează că votul popular trebuie să decidă în alternativa „monarhie sau republică?”. Argumentul este corect, căci nu există legitimitate fără vot popular majoritar. Numai că în România mai trebuie făcuţi, cu totul altfel decât până acum, cel puţin doi paşi.
Primul este informarea nedistorsionată a populaţiei asupra alternativelor care sunt în joc. Şi democraţiile mature au probleme cu informarea populaţiei, care nu este suficientă, ceea ce face ca rezultatele scrutinelor să fie chestionabile. Doar că acele democraţii recunosc problema şi fac eforturi să o rezolve. Democraţia din România are şi la ora de faţă o problemă cât casa cu informarea populaţiei: nimeni nu se ocupă de ea, preferându-se vizibil perpetuarea confuziilor.
Al doilea pas este realizarea corectă a sondajelor. Nu intrăm în analiza metodologiei acestora, pe care, de altfel, astăzi, orice absolvent răsărit de sociologie, economie, drept, psihologie, o cunoaşte şi-şi dă seama cât şi în ce locuri se trişează, de fapt. Spus simplu, în România este excesiv de mare condiţionarea voturilor prin sărăcirea informării şi la fel de mare manipularea prin sondaje.
În România s-a reactualizat o problemă cu trecut considerabil: sunt presiuni la renunţare în fapt la pluralism, în favoarea controlului monocolor al preşedinţiei, guvernului, justiţiei, legislativului. Nu vreau să expun aici largi analize teoretice ale temei pluralismului şi echilibrului puterilor în stat. Dar exemplele istoriei, şi mai vechi şi recente, atestă limpede că numai o Românie care distribuie puterea pe mai multe forţe politice şi scoate instituţiile de forţă ale statului din sistemul primitiv al numirilor unipersonale este sustenabilă. Altfel, cu toate ramurile puterii de aceeaşi culoare, cu deformarea cadrului instituţional pentru numiri unipersonale, nu vine nicidecum democraţie, ci tot un autoritarism anacronic şi generator de înapoiere.
Aşa cum stau lucrurile, acum monarhia promite să fie mai capabilă decât republica să salveze pluralismul. Aşezarea ei deasupra partidelor creează, se înţelege, o premisă pentru aceasta.
Nu putem fi, însă, utopici. Şi monarhia, şi republica depind de calibrul persoanelor care ajung la vârf. Simplul fapt că cineva a câştigat alegerile nu mai este garanţia că democraţia a fost împlinită sau va da rezultate. După cum nici oferta monarhică nu trebuie să conteze doar pe faptul că republica are dificultăţi cu selectarea de responsabili potriviţi. Şi această ofertă trebuie să se preocupe de valoarea probată a celor pe care îi aduce în faţă. Istoria ultimelor secole confirmă un adevăr care se bucură de prea puţină atenţie, anume, că orice soluţie, monarhia sau republica, devine câştigătoare cu decidenţi de valoare şi dezagreabilă cu neaveniţi deveniţi vătafi ai celorlalţi.
România mai are încă de smuls din egoism rudimentar o mare parte a societăţii. În particular, este evident că nu pot duce ţara înainte decidenţi care se ocupă în primul rând de propria avere, apoi de numirea propriilor amici şi acoliţi şi, în general, de a organiza dominaţia propriului partid. Politica include preluarea puterii în urma unei competiţii, dar dacă puterea este socotită numai rezultat al competiţiei şi este exercitată doar pentru a-i satisface pe ai tăi, nu iese mare lucru. Cum se constată de multă vreme la noi, înainte şi după 1989! Teoretic, un rege vine cu o formaţie culturală mai orientată spre interesul public, iar în România, ca fapt istoric, cultura celor care au ajuns regi devotaţi interesului public a fost mai solidă. Orice ar fi, însă, rege sau preşedinte, şi unul şi altul trebuie să considere ca primordială obligaţie servirea cu pricepere şi viziune a interesului public, şi nu aranjarea alor săi.
Se spune că România poate lua orice decizie, dar marile puteri vor hotărî. De multe ori este adevărat, dar nu totdeauna. Dacă este vorba de interesele de neignorat ale marilor puteri, atunci se poate cel puţin asuma că o Românie care şi-a găsit coerenţa şi demnitatea este de preferat uneia aflate într-o derivă ce pare că, în fapt, nu s-a terminat. Pe de altă parte, este misiunea naturală a unei diplomaţii echipate cu oameni care pricep în profunzime istoria şi sunt capabili de inovaţie să facă acceptată soluţia pe care şi-o dă poporul român. Aceasta, din capul locului, nu poate fi decât alta decât diplomaţia acefală şi mimetică de astăzi, care inspiră, fireşte, pesimism.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.