Chestiunea ucraineană: riscurile ingineriei geopolitice (II)

Sub aspectul structurii interne, Ucraina este obiectiv fragmentată din punct de vedere politic, economic, etnic și cultural. Acesta este efectul construcției sale ca proiect (geo)politic fără luarea riguroasă în considerare a principiului naționalității.

DISTRIBUȚIA ETNO-CULTURALĂ

Sub aspect geografic și istoric, estul Ucrainei sau Malorusia (acolo unde sunt situate republicile separatiste Donețk și Luhansk) este teritoriu rusesc locuit de rusofoni, sudul și în mod special Crimeea și Bugeacul sunt vechi teritorii tătărești (din care un număr însemnat de tătari a fost deportat în interiorul Rusiei și înlocuit de ruși și ucraineni), iar vestul este masiv polonez, într-o măsură semnificativă românesc și într-o măsură mică maghiarofon. Prin urmare, se poate spune că doar centrul Ucrainei actuale, în jurul Kievului și pe malurile Niprului, aparține Ucrainei istorice și este populat majoritar de etnici ucraineni / ucrainofoni.

Referitor la această situație două mențiuni sunt necesare.

Pe de o parte, teritoriul pe care prezența tătarilor în număr semnificativ a fost consemnată până la finele celui de al Doilea Război Mondial a fost Crimeea. Întrucât mulți dintre ei s-au alăturat Germaniei naziste în războiul cu URSS, după război au fost izgoniți de pe pământul lor natal, pentru a fi stimulați să revină aici prin politica dusă de autoritățile ucrainene după autodeterminarea Ucrainei din 1991. Această politică viza reducerea procentului de etnici ruși în totalul populației așezate în peninsulă.

Ucraina independentă a fost obligată, totuși, în considerarea prezenței masive a rusofonilor, foarte mulți câștigându-și existența din munca prestată pentru întreținerea flotei ruse din Marea Neagră, cazată în portul Sevastopol, să acorde Crimeii statutul de regiune autonomă. În același timp, a fost constituită o autoritate autonomă pentru autoguvernarea tătarilor, cu sediul la Simferopol (capitala regiunii).

Pe de altă parte, în ceea ce privește Bugeacul, plecarea tătarilor de acolo este de dată mult mai veche, locul lor fiind luat de elementul românesc. Deromânizarea acestei zone s-a produs masiv după alipirea ei la URSS și Ucraina, în preajma și după cel de al Doilea Război Mondial, cu scopul evident de a-i îndepărta pe români de gurile Dunării nu numai sub aspect politic, ci și etnic. Așa se face că populația românească din Bugeac este pe cale de dispariție, în favoarea rusofonilor; și aceștia supuși, în ultimii ani, unui proces intens de ucrainizare.

DISTRIBUȚIA CONFESIONALĂ

Acestei distribuții etnice îi corespunde și una confesională. Rușii sunt ortodocși legați de Patriarhia Moscovei. Ucrainenii și tătarii creștinați, ca și românii, se împart, în cea mai mare parte (înființarea recentă a unui episcopat al Basarabiei de Sud, la Cahul, în jurisdicția canonică a BOR, modifică întrucâtva această împărțire) între fidelii Bisericii ortodoxe ruse, ai celei ucrainene autoproclamate ca autocefală, dar nerecunoscută de Moscova, și ai bisericii ortodoxe ucrainene unite cu Roma / greco-catolică (cei din urmă sunt ucrainenii cu origini familiale în vestul Ucrainei, aflat în trecut sub ocupație și administrație habsburgică). Polonezii și ungurii din vestul țării (Ucraina subcarpatică) sunt în majoritate catolici și protestanți.

Toate aceste curente religioase și organizarea bisericească în care sunt încadrate se află nu numai în maximă rivalitate, dar și în promovarea unor agende geopolitice adverse.

Neutralitatea binevoitoare a BOR, manifestată cu prudență în conflictul dintre Biserica ortodoxă rusă și Biserica ortodoxă autocefală ucraineană, conflict care a creat și o ruptură majoră între Patriarhul Rusiei și cel ecumenic al Constantinopolului (un primus inter pares în lumea creștin-ortodoxă, rezident în Turcia musulmană și nu lipsit de simpatii față de geopolitica SUA), are capacitatea de a permite Episcopiei române a Basarabiei de sud să resusciteze spiritualitatea și conștiința națională românească în Bugeac. Aceasta este în conformitate cu Constituția României, care proclamă dreptul de a contribui la păstrarea identității culturale a românilor din afara țării, împreună cu obligația de a-i încuraja la respectarea loialității față de statul ai cărui cetățeni sunt; dar adaugă o explicație suplimentară pentru înțelegerea politicilor ostile BOR, practicate de guvernul anti-național / globalist PNL-USR+.

DE LA NAȚIONALISMUL UCRAINEAN LA OMUL SOVIETIC ȘI RETUR

Afinitățile etno-culturale existente între ruși și ucraineni au făcut ca peste timp dominația rusă asupra teritoriilor centrale și estice ale Ucrainei de astăzi, să nu fie atât de dur resimțită sau evidențiată, precum dominația habsburgică din vest. Aici, în acest vest, lupta împotriva ocupantului germanic s-a îmbinat cu cea împotriva ocupantului slav, împrejurare care a exacerbat sentimentul național al ucrainenilor occidentali, făcându-l să ajungă, inclusiv în confruntare cu naționalismele polonez și maghiar, până la adoptarea unor expresii extreme de tip nazist. Ceea ce, evident, pune sub o maximă presiune comunitățile etno-culturale (minoritare) cu un etos național moderat, marcat de toleranță inter-etnică și respect al diversității culturale, cum sunt românii.

Vorbind despre minorități, nu este lipsit de interes a se face deosebirea, importantă cel puțin sub aspect psiho-politic, între „minoritățile dominate”, care au ajuns acolo ca victime ale politicilor imperiale și sunt minorități naționale în sens strict (ex. românii din Ucraina), și „minoritățile dominatoare”, rămase în urma contractării imperiilor, și care, având, desigur, caracter național, au a fi privite, fără a li se putea nega drepturile civice și culturale, și ca „minorități imperiale”. În cazul Ucrainei, ținând seama că primul stat rus a fost cel kievean, că națiunea culturală ucraineană modernă s-a născut din confruntările cu națiunile (imperiale) vecine, dar și că națiunea civică ucraineană contemporană s-a constituit în logică aproape exclusiv geopolitică, fără corelare cu o evoluție culturală organică pe teritoriul său de azi, prin chiar grația imperiului rus, distincția este mai greu de făcut.

Problema comunității românești din Ucraina este specială și întrucât membrii ei au fost împărțiți artificial în „români” și „moldoveni”. Conceptul de „popor moldovean” este o creație stalinistă menită a nega românitatea populației locuitoare între Prut și Nistru / Bug (Basarabia țaristă), dar și a construi identități colective bazate pe criterii politico-ideologice, iar nu etno-culturale, în ideea înlocuirii naționalismului cultural delimitat prin frontiere politice (care triumfase în secolul al XIX-lea), cu un fel de naționalism social fără frontiere, numit internaționalism proletar sau socialist (emergent în secolul al XX-lea, spre a face loc „internaționalismului corporatist” la începutul secolului al XXI-lea).

De aceea, pentru doctrina sovietică și potrivit legislației sovietice, cetățenii sovietici de naționalitate română au fost doar românii trăitori, înainte de 1918, pe teritoriul Bucovinei de Nord, disputat între principatul Moldovei și Imperiul Habsburgic (mai târziu austro-ungar) și anexat de URSS, în 1940, cu titlu de așa zisă reparație pentru „ocupația românească a Basarabiei” între 1918 și 1940.

Naționalismul ucrainean de după 1991 nu mai urmează chiar această argumentație, el fiind ostil (pe bună dreptate) conceputului de „homo sovieticus”; deși profită de moștenirea ei pentru a reduce dimensiunea și prin aceasta puterea politică a comunității românești în ansamblul său, împărțind-o în două minorități, chipurile consacrate cutumiar.

Prin tratatul politic de bază încheiat între România și Ucraina în 1997, compromisul la care s-a ajuns a fost acela că fiecare cetățean al celor două părți contractante va fi liber să își declare naționalitatea pe care o dorește și o adoptă oficial. Pe cale de consecință, fiecare va fi inclus în grupul minoritar național indicat de numele liber ales al identității sale etno-culturale.

Reprezentanții Ucrainei la negocieri au susținut că ei nu pot impune unui cetățean ucrainean care din timpuri „imemoriale” (de multe decenii, dacă nu de secole) a obișnuit să se identifice ca moldovean, să se recomande ca român, și invers. În schimb s-au angajat să nu nege dreptul la opțiune liberă a etnicilor românofoni cu privire la naționalitatea lor.

Aceasta, într-un fel, a transferat povara soluționării problemei în integralitatea ei, pe umerii României. Cum România, invocând principiul neamestecului în afacerile interne ale altor state, nu a desfășurat acțiuni oficiale de educație publică pe teritoriul ucrainean, revine organizațiilor culturale și religioase românești misiunea de a realiza fuziunea identitară între „moldovenii” din Bugeac și „românii” din Bucovina de Nord. Tratatul româno-ucrainean facilitează această operă prin crearea a două euro-regiuni – Dunărea de Jos și Prutul Superior (Bucovina). O oportunitate insuficient valorificată de România anterior „revoluțiilor portocalii” de după 2004 și izbucnirii războiului de secesiune a Malorusiei; ea este tot mai greu de valorificat în condițiile escaladării naționalismului (etnic) ucrainean ulterior acestor evenimente.

MARIAJUL NAȚIONALISMULUI CU PLUTOCRAȚIA

În 2004, atunci când, după scenariul experimentat în Piața Universității din București (1990), s-a declanșat la Kiev, cu un masiv sprijin din partea democrațiilor euro-atlantice, prima „revoluție portocalie” în Piața Maidan, observatorii occidentali (printre care s-a numărat și profesorul Zbigniew Brzezinski) au apreciat că avem de a face cu „un mariaj între naționalism și democrație”. În realitate, era vorba doar despre naționalism; sau, mai degrabă, de un mariaj între naționalism și oligarhie.

Promotorii ucraineni ai acelei revolte populare nu urmăreau (în zdrobitoarea lor majoritate) schimbarea organizării sociale a Ucrainei, ci emanciparea de sub controlul politic real al Moscovei. Dovada stă și în faptul că „puterea portocalie” venită pe valul așa zisei revoluții și personalizată de tandemul Victor Iușcenko (Președinte) – Iulia Timoșenko (Prim ministru), nu a realizat până la proximele alegeri nici un fel de reformă de sistem și nu a consolidat instituțiile democratice peste ceea ce moșteniseră de la regimul lui Leonid Cucima. Asta a făcut ca în 2009, Partidul Regiunilor și Victor Ianukovici (cel a cărui victorie în alegeri fusese fără temei contestată, cu patru ani înainte, de „revoluționarii” din Maidan) să revină la putere (acum, însă, cu o agendă mai națională) printr-un scrutin popular calificat de OSCE ca fiind liber și corect.

Acest puseu naționalist ucrainean a fost fără îndoială salutat (după ce fusese stimulat și sprijinit) de UE și SUA, întrucât depărta Ucraina de Rusia și astfel consacra „arhitectura de securitate” în Europa de est, concepută ca parte a „pax americana”, adică a ordinii mondiale impuse de America după căderea sistemului mondial bipolar. El a fost acceptat și de oligarhii „internaționaliști” din Donbasul rusofon; milionari bucuroși să iasă, astfel, de sub presiunea concurenței oligarhilor ruși din Rusia, cei din urmă fiind miliardari protejați de sistemul „democrației suverane” instituit de Vladimir Putin. Milionarii ucraineni au preferat intrarea pe piața UE, caracterizată de o concurență guvernată de reguli cu aplicabilitate predictibilă, decât să rămână legați de piața rusă, dominată de magnații locali, mult mai potenți financiar, într-o junglă concurențială dirijată de capriciile jocurilor politice naționale și internaționale.

Chemarea profitului a fost mai puternică decât chemarea sângelui, făcând ca mișcarea de emancipare națională ucraineană din 2004 să nu conducă la dezmembrarea țării; așa cum avea să se întâmple în 2014, când, pe poarta deschisă către piața occidentală, se înghesuiau să debușeze în Ucraina regulile jocului socio-politic occidental, împreună cu instrumentarul „statului de drept”, amenințător pentru îmbogățiții autodeterminării naționale, tranziției economice și revoluției sociale, respectiv pentru elitele capitalului național. În 2014, naționalismul economic din Donbas a intrat în coliziune cu naționalismul etnic de la Kiev și Lvov.

Pornind de aici se pot observa și alte două falii existente în Ucraina. Pe de o parte, falia între estul industrial (sediul oligarhilor) și vestul rural. Pe de alta, falia între naționalismul vestic, preocupat de conservarea identității culturale, și internaționalismul estic concentrat asupra liberalizării piețelor mondiale. Ceea ce conduce și la diferențe de opțiune cu caracter politic și ideologic între vestul și estul Ucrainei.

Valorile vestului ucrainean sunt opuse celor așezate la temelia globalismului euro-atlantic, de la care, acest vest, paradoxal, primește susținere, în timp ce valorile estului ucrainean, combătut din rațiuni geopolitice de exponenții acestui globalism, sunt similare celor predicate de el. Aceasta arată că, de fapt, nu este vorba de valori, ci de putere; nu este vorba de democrație, de stat de drept și de drepturile omului, ci de geopolitică.

O geopolitică ale cărei lecții Bucureștiul le-a uitat, pe măsură ce puterea națională s-a atrofiat.

Hibridul național ucrainean este capabil de mari performanțe dar, ca orice hibrid, la un moment dat, este confruntat cu fenomenul natural al segregării caracterelor. A sosit, oare, acest moment? Tot ce se poate. În orice caz, România trebuie să fie pregătită pentru a-l gestiona. Nu schimbând alianțele, ci valorificându-le și înmulțindu-le. Nu încălcând dreptul internațional și sfidând principiile, ci interpretându-le inteligent și punându-le subtil în aplicare. Deocamdată, cu ochii servil ațintiți spre vest și uitând că un parteneriat înseamnă șanse sporite în a-ți promova interesele naționale împreună cu alții, iar nu abandonarea acestea în folosul altora, se vede limpede că nu este pregătită.

Chestiunea ucraineană: riscul alunecării în război mondial (I)

(Va urma)