Ciclul mortal al civilizațiilor

Democrațiile nu mor doar sub cizme și lozinci. Ele pot muri și în sunete de aplauze, sau în zgomotul vesel al unei generații care nu mai știe ce a primit moștenire. Pericolele care le pândesc sunt cel puțin trei: dictatura, anarhia și teocrația*. Le cunoaștem, le-am văzut în acțiune, dar ceea ce uităm mereu este că ele apar în momente diferite ale vieții unei civilizații. La fel ca oamenii, civilizațiile trec prin mai multe faze, fiecare cu tentația ei mortală.

1. Faza nașterii – cristalizarea conștiinței comune

Totul începe cu formarea unei matrici de apartenență: oamenii încep să se simtă parte din același tipar comportamental, moral, cultural. Este clipa inocenței, a construcției tăcute, când valorile devin repere și identitatea prinde contur. În această fază pericolul este extern – vine din haosul celorlalți, dar civilizația abia născută se apără prin disciplină și prin încrederea în sensul comun. Grecia antică s-a apărat prin cetate, Roma timpurie prin lege, iar America revoluționară prin Constituție, Europa Unită a învins nazismul și comunismul. Civilizația se naște întotdeauna prin disciplină și sens comun.

2. Faza expansiunii – lupta pentru dominanță

Când conștiința colectivă e solidă, apare dorința de a impune altora propriul mod de viață. Este faza cuceririi – politice, culturale sau spirituale. Pericolul dominant aici este teocrația: tentația de a transforma convingerea într-o dogmă, de a confunda Adevărul cu propriul text sacru sau propria credință. Civilizațiile care cad în această capcană ard repede. Se închid în certitudinile lor și își sugrumă libertatea. Or libertatea creează diversitatea sănătoasă din care izvorăște inovarea tehnologică sau socială. Califatul arab, Inchiziția, dar și Revoluția Franceză (care a transformat „Rațiunea” în zeiță) sunt expresii ale aceleiași patimi. Astăzi, islamul impune, peste tot unde poate, chiar și în Europa, teocrația islamică, dar vedem la lucru și forma modernă a teocrației: teocrația laică — dogma ideologică impusă cu fervoare religioasă. Nu mai ardem eretici, dar îi anulăm online. Nu mai avem preoți, ci „influenceri morali”. Inoculăm credința că expertul cu laptop, excel, kpi-uri, predicatorul deciziilor bazate pe date, deține un adevăr tehnocrat ridicat la rang de religie. Apare un nou tip de zel: cel al moralismului tehnocratic: este aceeași sete de puritate, doar ambalată digital și tehnocrat.

3. Faza maturității – dezvoltarea ordonată

Când o civilizație ajunge dominantă, își construiește instituțiile, se așază în reguli, produce știință și artă. Începe să trăiască în dilema Rawls vs Sen: între dreptatea prin reguli și dreptatea prin libertăți reale. Rawls a visat o lume echitabilă prin instituții perfecte; Sen, una liberă prin oameni capabili. Între ordine și inițiativă, echilibrul e fragil — și tocmai atunci apare cel mai mare risc: dictatura. Dacă ai un conducător mesianic, convins că el este la originea trecerii de la faza 2 la faza 3, convins că el e alfa și omega progresului, el începe să creadă că viitorul are nevoie de control, nu de libertate. De controlul său ! Așa se nasc imperiile rigide care confundă stabilitatea cu nemișcarea. Roma imperială, China Ming, Uniunea Sovietică – toate au confundat stabilitatea cu nemișcarea. Și tot așa mor, strivite sub propria lor greutate. Ne îndreptăm rapid către limita Chandrasekhar (aplicată societăților, nu stelelor!): când o stea atinge o masă de 1,4 x masa soarelui, face implozie!

4. Faza sațietății – începutul confuziei

Odată ajunși cu burta plină, uităm de ce am luptat. Producem și consumăm divertisment în loc de bunuri materiale și spirituale. Maturitatea ordonată trece în saturație morală. Percepția societății asupra regulilor nescrise se schimbă: „rușinea” devine „inhibiție”, „disciplina” – „autoritarism”, iar „decența” – „expresie limitată”. „Familia” devine ceva atât de complicat încât are nevoie de steaguri multicolore pentru a se defini și, practic, o „chestie” golită de sens prin inginerii sociale succesive. Bunicul meu, când vedea un om beat, mi-l arăta ca exemplu negativ. Așa am auzit prima dată cuvântul „viciu”; „viciat” era catalogat un om beat. Azi un om beat aproape că primește o medalie: e„cool”, a fost la „party”. Suntem luați în șuturi revendicativ de tineri revoltați, pe baza „ceretărilor savanților englezi” când afirmam că trebuie întărită lupta anti-drog. Ieri automutilarea era o tragedie, acum e „afirmarea identității autentice de gen”. În această etapă valorile se relativizează, reperele morale se estompează, iar anarhia începe să pară libertate. De fapt, e doar începutul sfârșitului. Roma târzie, Versailles-ul secolului XVIII au trăit această sațietate morală. Lumea noastră pare că începe și ea să o trăiască.

5. Faza haosului – apocalipsa confuziei

Când reperele inițiale au fost subminate, confuzia devine normă. Cei care nu mai știu ce sunt – nici ca oameni, nici ca națiune – ajung să conducă. Și, ca în orice laborator prost gestionat, când confuzia e la butoane, explozia e doar o chestiune de timp. Oamenii pierd trei lucruri care ne sunt, de când existăm ca specie, esențiale : certitudinea apartenenței, certitudinea siguranței și convingerea că avem controlul asupra propriului destin. Așa cum îmi spunea Mircea Miclea, fiind în pericol, valoarea percepută a apartenenței, siguranței și controlului cresc, ceea ce nu face decât să sporească confuzia : obiectiv vedem că trăim binișor, dar subiectiv suntem tot mai confuzi. Dar așa se termină civilizațiile: nu prin invazii, ci prin pierderea sensului comun. Bizanțul târziu, Republica de la Weimar, toate au murit nu din lipsă de putere, ci din lipsă de sens.

O civilizație nu moare când e înfrântă, ci când încetează să se apere. Nu dispare printr-un cataclism unic, ci printr-o succesiune de justificări aparent rezonabile. Dictatura, teocrația și anarhia nu sunt dușmani din afară — sunt virusuri din interior. Și, ca orice organism viu, o societate se poate salva doar prin luciditate, curaj și discernământ. Restul e istorie. Care se repetă. Din lenea noastră de a inventa noi arme pentru a ne apăra. Civilizațiile nu sunt ucise. Se sinucid, lent, în numele propriului confort.

*Pierre-Henri Tavoillot a identificat cel puțin patru: dictatura, anarhia, teocrația și intimismul. Despre intimism cu altă ocazie.