Cine mai reprezintă România?

Inevitabil, s-a ajuns la această întrebare, la care ar fi trebuit să stăm strâmb şi să judecăm drept acum mulţi ani, când România a aplicat pentru statutul de membru al Uniunii. De fapt, poate chiar mai de mult, din zorii zilei de 23 decembrie 1989.

Iată că am ajuns, pentru a câta oară, în situaţia de a lua o decizie pompieristică şi pe considerente subiective, fiindcă istoria ne trage de mânecă. Tabloul momentului se prezintă în felul următor: două coloraturi politice diferite la Preşedinţie şi la Guvern, o constituţie neclară şi un popor de gură-cască, care se bucură ca la box de victoria uneia sau a alteia dintre părţi, fără să priceapă că perdantul este chiar el. Cu regret constat că imaginea României în afara graniţelor este mai proastă ca niciodată, şi nu numai din cauza preşedintelui sau a Guvernului, ci şi a fiecărui cetăţean care, prin tăcere sau neimplicare, a lăsat ţara pe mâna unor neprofesionişti (eufemistic fie vorba între noi).

Permiteţi-mi să fac o scurtă prezentare a Consiliului European, mărul discordiei dintre cei doi mai sus menţionaţi. O spun fără condescendenţă, ci din necesitatea de a clarifica regretabila confuzie cvasi-generalizată a multor jurnalişti, politicieni şi funcţionari publici (ce ruşine!). Nici nu vreau să-mi imaginez ce e în capul bietului cetăţean, turmentat de efortul de a desluşi care e treaba cu Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul Europei. Da, patru instituţii diferite cu funcţii, componenţă şi jurisdicţie diferite.

Vorbim acum de Consiliul European, forul cel mai înalt de decizie al UE, care se întruneşte de patru ori pe an (sau mai des în condiţii excepţionale) pentru a gândi direcţia politică a Uniunii. Atenţie, nu are funcţie executivă şi nici de legiferare. El este reprezentat de şefii de stat sau de guvern ai ţărilor membre. Cu alte cuvinte, Tratatul UE lasă la latitudinea fiecărui stat să decidă cine îl reprezintă, în funcţie de sistemul său politic. De exemplu, regele Spaniei nu va participa niciodată la o astfel de reuniune, ci prim-ministrul. Nici preşedintele Germaniei, ci cancelarul. În schimb, preşedintele Franţei participă întotdeauna, fiindcă mandatul său impune acest lucru.

Revenim în România. Constituţia ţării noastre nu clarifică această problemă, esenţială în contextul actual. Ambele viziuni de reprezentare au virtuţile şi defectele lor. Însă argumentele trebuie să treacă dincolo de suprafaţă: ne place de faţa preşedintelui sau de cea a premierului.

Şi iată că am ajuns în anul de graţie 2012, când românilor nu le mai place de preşedintele lor (pe care l-au votat de două ori). Ei bine, faptul că nu ne mai place acum preşedintele nu este un motiv obiectiv să schimbăm regulile de reprezentare a ţării. Deşi este tentant, mai ales când ne vin în minte penibilele imagini cu domnul Băsescu plimbându-se stingher şi nebăgat în seamă printre mai-marii Europei. Poate chiar ne îndoim de calitatea limbilor străine pe care le vorbeşte (dacă e cazul) sau chiar de bagajul cunoştinţelor sale generale, condiţie sine qua non pentru a susţine o discuţie la un asemenea nivel.

Însă nu e normal să modificăm regulile de câte ori nu ne mai place preşedintele. Regulile trebuie să fie obiective şi universal aplicabile, pentru că România va avea mulţi preşedinţi de acum înainte (sper!) şi nu putem să le schimbăm după fiecare. Mai ales că preşedintele este ales direct de cetăţeni, aşa cum remarcam mai devreme. Prim-inistrul, însă, este desemnat. Deci, cel dintâi are cea mai mare legitimitate democratică la nivelul ţării. Atât de mare, încât, cel puţin teoretic, este cel mai îndreptăţit să ia decizii legate de direcţia politică a ţării, ca parte integrantă a UE. Practic însă, preşedintele nu are pârghiile necesare să implementeze aceste decizii, ci prim-ministrul, împreună cu Parlamentul. Atâta timp cât unul va împunge şi altul va trage, va fi un permanent conflict care va epuiza ţara.

Care să fie, atunci, soluţia? Cred că trebuie să ne regândim întregul sistemul politic. Este nevoie de o largă şi lungă dezbatere publică, în care să măsurăm de o mie de ori înainte de a tăia o dată. Personal, eu cred într-o republică în care prim-inistrul să fie votat direct de către cetăţeni, pe baza unui plan de guvernare. Atâta timp cât Guvernul gândeşte şi execută politicile publice, deci poate să îmi influenţeze direct viaţa, vreau să am şi eu ceva de spus. Preşedintele, în ceea ce mă priveşte, nu ar trebui ales direct. Evităm, astfel, circul costisitor şi fără de rost al campaniei electorale prezidenţiale.