Concert Phoenix la Sala Palatului Phoenixnomenal

Mai erau și câțiva bișnițari care încercau să supraliciteze un bilet de intrare, nu cred că au avut prea mare succes.
În timp ce așteptam să se rupă lanțurile de la porți și să năvălim în sală, un cuplu de tineri se lipise de ușa de la intrare. La prima vedere, nimic neobișnuit, având în vedere că mă aflam la un concert de rock. Însă mi-a atras atenția bandana fetei – era legată peste ochi. Era complet oarbă. Venise să ”vadă” Phoenix cu ochii sufletului, să asculte și să simtă în piept și pe piele vibrația tobelor și a coardelor de chitară. Am urmărit concertul încercând să-mi imaginez trăirile fetei, de câteva ori m-am surprins cu ochii închiși. Concluzia – Phoenix sună live, poate chiar mai bine, privit prin ochii sufletului.

Un gong, două… luminile. Din stânga scenei apar corul și orchestra simfonică sub bagheta magică a dirijorului Daniel Jinga, iar din dreapta fără falsă pompă și emfază inegalabilul Phoenix.

Alături de Nicu Covaci, Ovidiu Lipan Țăndărică, Cristi Gram, Bogdan Bradu, Ionuț Contras, Volker Vaessen, Dzidek Marcinkiewicz pe scenă mai urcă Moni Bordeianu, tenorul Vlad Miriță, Tina Munteanu – prim-solista operei române – și Adrian Petrescu, prim oboist al Filarmonicii “George Enescu”.

”Mă bucur că avem ocazia să concertăm în fața unei săli aproape pline”, spune, vizibil emoționat, Covaci – mai spune câteva cuvinte apoi pune mâna pe chitară și aruncă în difuzoare primele acorduri ale unei seri de rock de povestit nepoților.

Spectacolul a început timid, poate din dorința rockerilor de a-i ajuta pe simfoniști să se acomodeze cu atmosfera. Au urmat ceva probleme tehnice, inerente, după spusele lui Nicu Covaci, apoi câteva improvizații extraordinare (aproape că ai fi spus că sunt regizate).

Phoenix părea un vechi motor diesel care se încălzește greu, mai trăgea sporadic câte un rateu, dar ușor-ușor a început să duduie declanșând “Apocalipsa” (faină melodie).

Replica lui Covaci ”să nu uităm totuși că suntem la un concert de rock’n’roll” dezlănțuie nebunia. Țăndărică, în zi de grație, rupe bețele la fiecare solo, chitarele urlă, iar corul și orchestra completează o atmosferă incredibilă. Totul era ca în zilele de glorie.

După mai bine de două ore legendare – “Strunga”, “Nunta”, “Mica ţiganiadă”, “Baba Novac”, “Negru Vodă” și mult altele -, spectacolul se încheie apoteotic prin interpretarea melodiilor “Phoenix” și, evident, “Andrii Popa”.