Conf. dr. Ion Bâscă, chirurgul acuzat în cazul Sebastian Bunica, își expune punctul de vedere

Un băiat de nouă ani, Sebastian Bunica, a intrat în comă în urma unei intervenţii chirurgicale la Spitalul „Grigore Alexandrescu”. Elev în clasa a treia, la Liceul de Artă „Marin Sorescu” din Craiova, Sebastian studia pianul, dar cânta şi vocal muzică uşoară. Băiatul se află internat la al doilea spital de stat din Austria, Allgemeines Krankenhaus der Stadt (AKH) din Viena.

O anchetă a fost demarată la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti, în urma acuzelor aduse de familia Bunica, potrivit cărora medicii – în speţă prof. dr. Ion Bâscă, cel care s-a ocupat de caz – nu au efectuat intervenţia chirurgicală corect, neasigurându-se cu sânge şi plasmă în eventualitatea unei hemoragii. Comisia de anchetă a stabilit, printre altele, să fie suspendat din funcția de şef de secţie conf. dr. Ioan Bâscă, pentru gestionare deficitară a acestui caz complex, până la decizia comisiilor de competenţă superioară menţionate.

„Cum sã le spui pãrinţilor, înainte de operaţie, cã un copil poate muri?”

– S-au spus multe lucruri, exacte sau inexacte, despre copilul Sebastian Bunica, operat de dvs. Ne puteţi spune acum ce s-a întâmplat, în realitate?

– Copilul a venit cu alt diagnostic de la Craiova. A fost o suspiciune de chist hidatic hepatic, însã a fost infirmat chiar de la venire şi, pentru a clarifica lucrurile, l-am programat la o tomografie computerizatã, care s-a fãcut la Spitalul de Urgenţã Floreasca, în 7 iunie. Tomografia a arãtat cã este vorba despre o formaţiune tumoralã, situatã deasupra rinichiului drept, în contact intim cu ficatul şi cu vasele mari din jur, respectiv vena cavã.

– Cât de grav era diagnosticul?

– Pentru a stabili gradul de gravitate era nevoie de o analizã patologicã a tumorii. Însã, localizarea ne spunea cã este vorba despre o tumoare de glandã suprarenalã, cel mai frecvent întâlnit fiind neuroblastomul. În consecinţã, în absenţa examenului patologic, diagnosticul clinic pe care l-am pus a fost de neuroblastom. Este o tumoare cu un grad serios de risc, care îi poate pune realmente viaţa în pericol. Ultimul caz similar pe care l-am operat înainte de Sebastian a fost în luna mai, la un copil în vârstã de doar 8 zile şi care avea un neuroblastom uriaş. Acum este în curs de tratament oncologic şi este într-o stare foarte bunã. De la începutul anului pânã acum avem peste 2.800 de intervenţii, iar printre acestea o mare marte sunt tumori maligne. Tumoarea aceasta însã a fost mult mai parşivã, destul de micã, 7-8 cm, dar îngrozitor de durã şi foarte aderentã acolo, de nu-i puteai face nimic.

– Pãrinţii v-au acuzat cã aţi greşit operaţia. Pe ce s-au bazat când au fãcut astfel de afirmaţii?

– Bine, asta este o percepţie a unor oameni care nu au pregãtire. Cum sã greşeşti operaţia ? Noi am fãcut ceea ce trebuia sã facem. Am reuşit sã scoatem cea mai mare parte a tumorii şi am trimis-o la examenul anatomo-patologic. Operaţia a fost dificilã, este un lucru pe care l-am comunicat şi pãrinţilor. Toate operaţiile cu tumori maligne care înglobeazã vasele mari sunt dificile, cu sângerãri mai mult sau mai puţin importante. Aici am fost nevoiţi sã suturãm douã breşe care s-au produs în vena cavã şi care au fost stãpânite, timp în care copilul şi-a pãstrat funcţiile vitale. Pierderea de sânge nu a dus la stop cardiac sau la vreun colaps grav. Din punctul nostru de vedere nu a existat o hemoragie care sã ducã la asemenea consecinţe şi ni s-a pãrut inexplicabil ca în timpul operaţiei sã se fi produs o asemenea leziune cerebralã.

– Aţi rãmas fãrã sânge în timpul intervenţiei chirurgicale?

– Sângele pentru o operaţie se pregãteşte cu o zi înainte şi stã la centrul de transfuzie, aflat în interiorul spitalului, în condiţii specifice, care sã previnã orice fel de deteriorare. În momentul începerii operaţiei se ia prima unitate de sânge, dar în momentul în care noi spunem avem o hemoragie importantã, anestezistul anunţã transfuzia sã-i mai trimitã urmãtoarea pungã de sânge.

– Cum a evoluat starea copilului dupã operaţie?

– Dupã finalizarea intervenţiei, copilul a fost trezit din anestezie, respira singur şi a fost dus la Terapia Intensivã. Am explicat familiei cã a fost o operaţie dificilã şi cã au fost şi momente de pierderi hemoragice, rezolvate însã. La o orã şi jumãtate dupã operaţie, copilul a prezentat unele semne neurologice, care, sigur, ne-au îngrijorat, pentru cã semnalau o suferinţã cerebralã. A respirat singur patru zile dupã operaţie.

– Vi se reproşeazã lipsa de comunicare. Dupã ce aţi ieşit din operaţie aţi discutat cu pãrinţii?

– Bineînţeles. Le-am spus, evident, cã a fost o tumoare, cã am externat-o, cã a fost o intervenţie dificilã, cã au fost sângerãri relativ importante, dar lucrurile au mers bine şi n-am ajuns la un accident major de stop cardiac şi cã sã sperãm cã totul merge bine în continuare. Apoi, dupã ce starea copilului s-a înrãutãţit am hotãrât sã trimitem copilul la tomografie cerebralã, care s-a fãcut din nou la Floreasca, aparatul nostru nefiind funcţional de un an. Tomografia a furnizat imagini cu aspecte normale. S-a fãcut şi o tomografie toraco-abdominalã, care a arãtat o situaţie normalã a zonei operaţiei, inclusiv vena cavã, care avea calibru normal şi flux normal. Trebuie sã vã spun cã mama lui Sebastian este asistentã medicalã şi personal am fãcut demersuri pentru ca aceasta sã rãmânã tot timpul alãturi de copil, la reanimare. Şi atunci cum sã fii neinformat când stãtea de vorbã cu fiecare doctor întâlnit acolo. Copilul bolnav pentru noi este ca şi copilul nostru. Avem aceleaşi sentimente faţã de el şi perecepem puternic durerea mamei. Iar chestiunea asta cã pe noi nu ne intereseazã şi cã nu-i dai relaţii e absurdã. Ne implicãm total în operaţii şi mai ales când sunt lucruri din acestea mizerabile.

Dupã tomografie, am solicitat, în aceeaşi zi, şi un examen neurologic. Apoi mama copilului a cerut sã vinã cel mai bun neurolog, lucru care s-a întâmplat. Neurologii de la urgenţã au sesizat o suferinţã cerebralã care putea fi reversibilã. Eram în zona în care speram ca leziunile sã fie reversibile şi erau semne în acest sens. Copilul rãspundea la stimuli dureroşi, dar nu se trezea. Tot ce a dorit mama copilului, noi am fãcut. Joi a fost sub control neurologic şi s-au fãcut tot felul de investigaţii. Între timp a apãrut şi o hiperglicemie de stres, care a fost tratatã şi adusã la normal, dar şi aceastã afecţiune a avut legãturã cu suprarenala. Urmãtorul pas, la indicaţiile neurologice, a fost sã facem un examen RMN la Spitalul Obregia, care a arãtat nişte zone de hipoxie cerebralã, care au fost apreciate de neurologi cu potenţial variabil, adicã s-ar putea sã fie leziuni severe sau s-ar putea sã se amelioreze, pentru cã e copil şi la copii sunt de multe ori leziuni care se amelioreazã şi au recomandat sã mai facem un RMN peste două-trei zile. Dar nu au mai apucat sã facã, pentru cã familia a intrat în panicã şi a cerut sã plece în strãinãtate. Şi de aici au început tot felul de relaţii şi intervenţii, şi eu şi managerul spitalului am încercat sã-i ajutãm pe pãrinţi sã trimitã copilul la Viena. La Viena era weekend, iar în weekend medicii lor pleacã la schi. Toate formalitãţile le-am fãcut noi, iar toate documentele poartã semnãtura mea, inclusiv formularul E112. Şi, pentru cã le-am trimis pe toate în grabã, la presiunile pãrinţilor, acum au aflat cã trebuia aprobarea spitalului din Viena. Ei au spus cã pleacã, cã au totul aranjat, pentru cã aveau o rudã stabilitã în Viena care i-a ajutat. Şi acum lucrurile sunt teribil de încurcate. Mai apare o problemã. Pentru cã pãrinţii sunt din Craiova, formularul trebuia fãcut de Casa de Asigurãri din Dolj.

– Doctorii din Viena v-au comunicat ceva despre starea copilului?

– Nu încã. Deocamdatã susţin în continuare copilul, dar din surse nemedicale, am aflat cã acolo i s-a pus aceeaşi problemã, pe care unul dintre neurologii noştri i-a spus-o şi mama copilului nici nu a vrut sã audã de aşa ceva: ca pãrinte sã aleagã ce trebuie fãcut. Medicii austrieci le-au spus pãrinţilor cã e posibil sã nu se poatã repara, pentru cã leziunile pe creier sunt definitive şi dacã suprimã aparatele s-ar putea ca el sã nu mai respire şi i-au sugerat sã-l deconecteze de la aparate, pentru cã întreţinerea lor costã foarte mult. Şi ei au nişte protocoale şi sunt mai cinici decât noi. Dacã nu mai existã speranţã, ori întrerup aparatele, ori, dacã pãrinţii doresc ca copilul sã stea pe aparate, asta înseamnã cã cineva trebuie sã suporte cheltuielile, pentru cã spitalul din Viena nu poate sã se angajeze la asemenea costuri. Atunci ei i-au spus cã familia se angajeazã la ceva ce ei nu pot suporta, la sute de mii de euro pentru îngrijirea copilului şi atunci cine plãteşte pentru cã spitalul lor nu suportã asemenea cheltuieli, cã acolo nu este o instituţie de binefacere.

– Aţi fost pus la zid şi sancţionat cu suspendarea din funcţia de şef de secţie al Chirurgiei Pediatrice. Vi s-a pãrut nedrept?

– Pãrinţii au spus lucruri nedrepte, dar eu am înţeles cã, din cauza acestei suferinţe care nu poate fi neglijatã, ei au dreptul sã spunã orice, chiar dacã sunt lucruri care mie nu-mi convin. Oricum, a fost foarte greu şi pentru mine, pentru cã nu sunt obişnuit cu aşa ceva. Sentimentul este de nedreptate, dar în acelaşi timp şi eu sunt afectat de suferinţa asta groaznicã pentru un copil operat de mine şi sincer îi înţeleg, au dreptul sã fie supãraţi, dar în acelaşi timp nu pot spune cã mã simt eu vinovat, cã am greşit cu ceva, pentru cã tot ce a fost acolo eveniment apãrut a fost rezolvat. Ancheta internã s-a fãcut repede, cã totul a fost repede. Au cerut de la fiecare o declaraţie. M-au suspendat din funcţia de şef de secţie pentru cã nu am informat familia suficient asupra riscurilor. Ei au avut un consimţãmânt pe care l-au semnat. Înainte de a intra în salã, familia, în special mama, e deja îngrozitã, şi sã-i spun eu „s-ar putea sã moarã”, sub orice formã i-aş spune-o, îi fac un rãu. Nu pot sã intru în operaţie spunându-le aşa, pentru cã eu am vãzut mame care au leşinat când doctorul le-a spus cã sã ştii cã poate sã moarã, ba unele au început sã facã scandal şi au spus cã eu am venit aici sã-mi salvaţi copilul, iar dvs îmi spuneţi cã s-ar putea sã moarã. E o interpretare exact pe dos. Cum adicã îţi permiţi sã-mi spui cã s-ar putea sã moarã. Una este legea şi cine o face, dar realitatea este cu totul alta. Da, pãrinţii copilului nu erau foarte conştienţi de gravitatea tumorii, pentru cã şi noi i-am spus cã pânã nu intrãm acolo s-o vedem nu facem decât supoziţii. E deasupra rinichiului, unde e glanda suprarenalã. O s-o vedem, o luãm, o analizãm şi pe urmã vedem ce trebuie fãcut. Când bolnavul e foarte grav, atunci şi familia e disperatã cã are o tumorã îngrozitoare şi se lasã cu totul în grija chirurgului şi nu-l reclamã niciodatã. În cazul ãsta, familia a avut impresia cã copilul nu are nimic şi cã e un moft.

În 44 de ani de profesie nu am avut o asemenea situaţie, în care sã fiu acuzat cã am provocat moartea cuiva. Dar nu pot sã spun cã nu avem situaţii când se pierde viaţa pacienţilor, mai ales cã ne confruntãm cu atâtea cazuri grave.

– Colegii dvs. spun cã sunteţi un medic care îşi asumã riscuri şi intrã în operaţii pe care alţii le refuzã.

– La noi în spital, mortalitatea la chirurgie este de 0,2%, în condiţiile în care avem cam 7.000 de intervenţii chirurgicale pe an. Şi vorbim de urgenţe chirurgicale, malformaţii congenitale care pun în pericol viaţa şi tumori. Tumorile mari sunt îndrumate la centrele universitare mari, tocmai din cauza dificultãţilor colegilor din provincie, cu lipsuri atãt la capitolul material, cât şi la experienţã. Dar e un cerc vicios, dacã nu operezi, nici nu capeţi experienţã. Acest copil putea fi operat foarte bine la Craiova, unde este o clinicã de chirurgie pediatricã. Referitor la abordarea cazurilor dificile, pot spune cã acest lucru mi-l pot reproşa. Niciodatã nu am putut sã accept termenul de caz inoperabil. Chestiunea asta recunosc, uneori existã, în sensul cã e atât de grav, încât o operaţie îi poate provoca moartea. Uneori ai surpriza ca un caz sã meargã bine, şi te întâlneşti cu inoperabilul, dupã 20 de ani şi-ţi spune cã eu sunt cel pe care l-aţi operat de cancer bilateral de rinichi. Îmi recunosc asta, cã accept greu sã spun cã cineva este inoperabil, dar cu mare grijã şi cu toatã teama.

– Dupã acest eveniment şi ecourile din presã, veţi mai avea acelaşi curaj sau veţi face un pas înapoi ? Veţi fi mai precuat în preluarea cazurilor?

– A fost o loviturã grea pentru mine, mai ales când ştii cã ai fãcut totul cu bunã credinţã şi cã ai vrut sã-i faci bine copilului, sã-i iei acea boalã de acolo, sã îndepãrtezi, sã studiezi, sã vezi ce poţi face în cotinuare sã nu aparã complicaţii. Apoi sã te trezeşti, aşa ca o loviturã sub centurã, cã apare aceastã suferinţã cerebralã pe care încã nu ţi-a poţi explica. E foarte dureros şi m-a afectat. M-a afectat percepţia pãrinţilor, cã noi greşim şi cã vrem sã acoperim greşeala. Dimpotrivã, le-am spus totul, inclusiv cã au fost momente hemoragice.

Profesia de doctori de copii este minunatã. Pentru ca munca cu copilul te face sã ai sentimentul cã i-ai redat viaţa, deşi mã feresc de asta, cã viaţa nu o dãm noi. Oricum, operãm foarte mulţi copii, iar fiecãrui copil îi dai ceva din sufletul tãu. Şi de aceea ţi se terminã ceva din tine, puţin câte puţin pleacã cu aceşti copii. Pentru mine e un sentiment extraordinar. Copiii sunt o altã lume şi contactul cu ei te menţine în vraja aceea din vârsta copilãriei. Ori când primeşti aşa o loviturã, ca şi cum noi nu ştim cã acel copil a venit la noi jucându-se, cum sã nu ştim ? Acest copil, Sebastian, care, sãracul, este acum în dificultate, este un artist local, cântã la chitarã, a dat spectacole, a fãcut mici turnee. La 9 ani mergea prin ţarã prin zonã. Este un copil însemnat în cercul lor şi este cu atât mai dureros, pentru cã este un copil talentat şi sã i se întâmple asta este groaznic. Sigur cã asta te marcheazã, eşti implicat foarte adânc în aceastã situaţie, este teribil de dureros. Deşi, repet, nu sunt de acord cu acuzaţiile pãrinţilor, am fost nevoit sã le accept pentru cã starea lor şi disperarea au fost de înţeles. În aceastã stare poţi greşi, poţi acuza. Sunt lucruri care depãşesc puterea omului, în special aceastã suferinţã a unui organ de care noi nu ne-am atins, dar care iatã cât de grav a fost afectat. Creierul controleazã tot şi suferinţa oricãrui organ se rãsfrânge şi asupra creierului şi atunci poate sã aparã o asemenea leziune.