Brusca deteriorare a situaţiei în peninsula coreeană, divizată în două state cu regimuri politice diferite, nu reprezintă o noutate în această zonă a lumii. Desigur, până se va stabili cu certitudine, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată!, cine a declanşat ostilităţile, numeroşi comentatori au sărit la „beregăţile” Phenianului, amintindu-şi că, la nord de paralela 38, există un „stat paria”, cu un „regim apocaliptic”, condus de „dinastia Kim”, o putere militară capabilă să producă arma nucleară. Ca de obicei, nimeni n-a reamintit, măcar în treacăt, cum s-a ajuns la această situaţie aberantă, aşa cum mai nimeni n-a spus că nici Coreea de Sud nu a fost întotdeauna statul imaculat care se pretinde. Perioada dictaturilor militare, cea a uriaşelor demonstraţii studenţeşti înăbuşite în sânge sau a regimurilor corupte au fost puse sub preş! Pe urmă, s-a insistat prea puţin ori deloc pe faptul că schimburile de tiruri de artilerie de la 23 noiembrie ce au vizat insula sud-coreeană Yeonpyeong sunt ultimele dintr-o lungă serie de înfruntări dintre cele două ţări „surori vitrege”. Din această ultimă perspectivă, agenţia France Presse număra 13 asemenea confruntări după 21 ianuarie 1968 şi până astăzi.
Dificilele relaţii dintre aceste două state datează încă din perioada Războiului Rece, Coreea fiind una dintre marile victime ale acestuia. Cum se ştie, după 1945 şi în plin Război Rece au apărut cele două state germane, cele două state de pe malul stâng şi cel drept al Prutului ce au despărţit acelaşi popor, cele două state coreene şi cele două ţări vietnameze. În primul caz, cel al celor două state germane, s-a ajuns la reunificarea lor, în 1990, în urma căderii comunismului, dar cu aprobarea expresă a Rusiei, SUA, Franţei şi Marii Britanii, care, după 1945, îşi împărţiseră zonele de control de pe teritoriul acestei ţări ce pierduse războiul. Din păcate, tot pe continentul european, nu la fel s-au întâmplat lucrurile în cazul României şi Moldovei, forţe interne din ambele părţi contrând un atare proces, care n-a fost văzut cu ochi buni nici pe plan extern. În schimb, în Asia, în cazul Vietnamului, s-a ajuns la reunificare (în 1975), dar în urma unui lung şi dureros război între cele două state „surori vitrege”, în care Franţa, la început, şi apoi SUA au suferit înfrângeri dintre cele mai ruşinoase. Totuşi, Coreea reprezintă un caz aparte. În 1945, peninsula cu acelaşi nume, anexată de Japonia în 1910, a fost eliberată şi împărţită în două zone de-a lungul paralelei 38: cea din Nord, ocupată de URSS, şi cea din Sud, ocupată de SUA. La ora respectivă, s-a spus oficial că este vorba de O ÎMPĂRŢIRE TEMPORARĂ. Odată izbucnit Războiul Rece, cele două zone au devenit state distincte, fapt petrecut sub egida ONU, controlată pe atunci de SUA, întrucât, la acea oră şi până la declanşarea decolonizării, balanţa influenţei mondiale înclina serios în favoarea Washingtonului, care manipulase astfel încât locul Chinei în Consiliul de Securitate să fie ocupat de Taiwan. Nu este mai puţin adevărat că, în condiţiile Războiului Rece, marile învingătoare din cea de a doua conflagraţie îşi întăreau pe orice cale aria de interese politico-economice, iar competiţia dintre ele devenea pe zi ce trece tot mai acerbă. La ora aceea nu se punea problema că şi în cazul Coreii este vorba de o singură naţiune şi de două state. Pe urmă, cine ar fi avut interesul să apară un stat puternic în această zonă a lumii, după ce Japonia făcuse ce făcuse în al Doilea Război Mondial? URSS condusă de Stalin, dornic să exporte revoluţia bolşevică, dar sub controlul absolut al cizmei sovietice? Categoric, nu! SUA, care şi aşa avuseseră uriaşe probleme din cauza atitudinii nipone şi se inspirau din dictonul dezbină şi stăpâneşte? La fel, nu! Nici proaspăta Chină comunistă condusă de Mao nu voia un stat coreean puternic în coasta sa şi care să nu fie sub „umbrela” ei. Mai mult, în 1950, atât Estul, cât şi Vestul s-au implicat în sângerosul război intercoreean, declanşat în urma ofensivei Nordului comunist asupra Sudului, 25 iunie 1950, eveniment ce a dus la un conflict ce a durat 37 de luni, s-a soldat cu două-trei milioane morţi şi alte milioane rămaşi fără adăpost şi cu uriaşe pagube materiale. În război au fost implicate direct URSS şi China, de partea Coreii comuniste, şi SUA şi ONU (prin mai multe state vestice – Marea Britanie, Franţa, Belgia -, Thailanda, Noua Zeelandă, Columbia etc.), de partea Sudului. Legendarul general american Douglas MacArthur, responsabil de ocuparea Japoniei între 1945, după capitulare, şi până în 1951, fost o vreme şi comandant al trupelor ONU din războiul coreean, calitate în care nu s-a sfiit să-i propună preşedintelui SUA de atunci, Harry Truman, ca R.P. Chineză şi apoi Coreea de Nord să fie bombardate cu arme nucleare, idee ce i-a adus destituirea de către şeful Casei Albe.
Dincolo de aceste amănunte importante, finalul războiului a găsit părţile practic în aceeaşi situaţie în care îl porniseră. Nu s-a semnat niciun tratat de pace, iar o zonă demilitarizată de 248 de km şi de circa patru km lărgime s-a instituit de-a lungul frontierei. Ulterior, tensiunea a mocnit mai tot timpul între cele două state. Abia în 1972, după o serie de convorbiri secrete, cei doi vecini au început un dialog ce avea ca obiectiv final reunificarea, dar, după un an, contactele au fost suspendate. Relaţiile nu s-au destins nici când Coreea de Sud a organizat JO de vară (1988), la care Nordul a refuzat să ia parte. În 1991, cele două state sunt admise concomitent în ONU, dar acest lucru nu a adus şi o reconciliere bilaterală durabilă, deşi preşedintele sud-coreean Kim Dae-jung îl întâlneşte, în 1998, pe omologul său din nord, Kim Il-sung. Evenimentul ar fi trebuit să aibă un impact uriaş pe plan bilateral, dar aşa ceva nu s-a produs decât în domeniul relaxării legăturilor de familie. Probabil că interesele străine dictate de redefinirea sferelor de influenţă au început să devină şi mai pregnante, să nu uităm că diferendul chino-sovietic izbucnit încă de pe timpul lui N.S. Hruşciov s-a acutizat cu timpul, chiar dacă la Moscova ori Beijing s-au schimbat conducătorii, ca, de altfel, şi la Washington şi Phenian. În al doilea rând, preocupările nord-coreene din domeniul nuclear nu au fost văzute deloc bine în SUA, unde, în 2003, preşedintele Bush, cel ce trimisese trupele americane în Afganistan şi Irak, într-o adevărată aventură, a încercat să identifice „axa răului” pe glob în care a inclus Coreea de Nord, Iranul şi Siria. A uitat sau nu a avut curajul să vorbească şi despre faptul că în Pakistan ori Arabia Saudită se pregăteau combatanţii sângeroasei Al-Qaida; apoi, prima era şi o ţară nucleară, ceea ce i se interzicea Coreii de Nord, iar a doua este un punct strategic-cheie pentru interesele americane în Orientul Mijlociu. Revenind la peninsula coreeană şi la climatul din regiune, mai notăm a doua întâlnire la vârf dintre şefii celor două state (octombrie 2007), dar şi deteriorarea constantă a raporturilor bilaterale, în contextul în care s-a înăsprit presiunea SUA asupra Phenianului din cauza ambiţiilor sale nucleare. Sigur, nu se pot cuprinde toate datele unei probleme complexe şi vechi, care s-au tot acumulat după 1953 şi până azi, o problemă pe care, în mod absolut straniu, schimbările majore produse pe arena internaţională n-au afectat-o. Oare de ce? Răspunsul se află mai întâi la Washington şi Moscova, apoi la Beijing şi Tokyo.
