Cosmos

Mă duc la Universitate. La Universitate, pustiu. Nu este nici portarul. Ar trebui să fie. Dar nu e, de fapt nu e nimeni. Vreau să întreb ceva despre diploma mea. Dar pe cine să întreb? Aici, la Universitate, anul trecut a fost mare vânzoleală. O mulțime de politicieni și-au plagiat și și-au falsificat aici diplomele. Așa, pur și simplu, cât ai pocni din deget. E un fel de boală, plagiatul. E o decuplare de la efort, de la creativitate, de la normalitate. Dar lumea uită repede, cui îi mai pasă dacă Primul Ministru și-a falsificat diploma? Cui îi mai pasă că atâtea sute de primari au declarat în fals că au absolvit liceul? Nu, oamenii își văd de viețile lor care sunt ca niște valuri de ocean. Urc scările puțin încurcat. Porțile Universității sunt larg deschise, stau larg deschise. Nu știu ce s-a întâmplat. Nu pot presupune ce s-a întâmplat. Nu-mi pot imagina. Poate fi orice, s-ar fi putut întâmpla orice. Ieri am citit într-un ziar digital că cel puțin o mie de politicieni sunt convocați astăzi la Universitate să-și clarifice situația diplomelor. Asta mi-a dat de gândit. Am venit să văd despre ce e vorba. M-am temut, recunosc, m-am temut ca nu cumva politicienii să tragă sforile și să ne fure diplomele. Mie, ție, celorlalți. Politicienii ăștia sunt în stare de orice. În acest mileniu smintit, politicienii sunt în stare de orice. Ar putea fi oameni cinstiți care intră în politică dar structurile ascunse, trendurile, serviciile secrete, grupările oculte, grupurile de presiune, mafia, da, da, grupările mafiote le schimbă direcția. Să se împotrivească? În ce fel? Dinamica din acest mileniu e tragică și perversă. Nu, oamenii cinstiți nu rezistă în politică, sunt repede mestecați de fălcile istoriei ticăloșite. Istoria nu mai e ce-a fost. E absconsă, sulemenită, periculoasă. Dar lasă asta, uite că nu întâlnesc nici un universitar. Unde s-au dus cu toții? Universitarii, unii, alții au fost prinși și ei între fălcile istoriei. Unii au fost racolați de serviciile secrete ruse, alții au devenit pupincuriștii Occidentalelor, alții mai falsează melancolic pe arii patriotice sau naționaliste. Dar nici unii, nici alții nu mai reprezintă mare lucru. Sunt mestecați în mare viteză de evenimente care nu-i lasă să răsufle. Asta e, îmi spun urmărind niște urme de pași care se întretaie peste tot. Înaintea mea, pe aici, au trecut mii de oameni. Cu câteva ceasuri în urmă, se vede cu ochiul liber. Dar unde sunt? Unde s-au dus? Simt un curent puternic dinspre aula Universității, mă îndrept într-acolo. Ușile sunt larg deschise, se aude un vuiet. Și, ceva ciudat, de-a dreptul straniu, mă atrage într-acolo ca un magnet. Mă proptesc în canatul ușii să nu fiu luat de curent. Curentul e tot mai puternic, vuietul la fel. Îmi fac curaj, pătrund în aulă. Undeva, aproape, chiar în fața mea, parcă s-ar căsca un hău. E un hău stelar. Încerc să mă agăț de ceva, mă trag înapoi. Cosmosul se uită la mine o clipă, se potolește. Gata, a înfulecat astăzi peste o mie de politicieni și de universitari. S-a săturat, e sătul. Se uită la mine cuprins de plictiseală, gata toropit. Și apoi, așa, bine ghiftuit, începe să tragă la aghioase.