Statele dictatoriale sau nedemocratice care se împrumută pentru a rezolva probleme ale guvernului și/sau ale șefului statului, iar nu pentru a rezolva probleme naționale, sunt creații ale fenomenului de creditare iresponsabilă (iresponsable lending).
Câtă vreme vor exista creditori dispuși să susțină dictatori și războaie, vor exista dictatori și războaie.
Împrumuturile cu care se cumpără arme pentru a finanța represiunea, războaiele civile, bunăstarea regilor și tetrarhilor (=un sfert dintr-un rege, în accepțiunea biblică) deghizați în președinți de state nedemocratice sunt creanțe odioase care, pentru că sunt ilegale, nu ar trebui plătite deloc (sau nu ar trebui plătite de țară/popor, ci de cei care și-au cumpărat continuitatea ca guvern sau ca șef de stat).
În America de Sud, acești „politicieni” sunt denumiți compradores (cumparați/cumpărători). Datoriile create sau susținute de ei sunt considerate odioase.
Statele off shore, care ajută prin sistemul și legislația lor bancară la spălarea de bani sunt, de asemenea, creații ale aceluiași fenomen de creditare iresponsabilă.
Când acest sistem al datoriilor odioase pică, este salvat cu bani publici (bail-out) sau cu banii deponenților (bail-in), în loc ca cei responsabili, iar nu poporul, să fie obligați să plătească. Cei responsabili sunt imuni și, deci, încurajați să se împrumute odios din nou, la nesfârșit.
La fel, creditul de retail dus la extreme, care a determinat apariția debitorului perpetuu, un fel de sclav fericit al lumii post-moderne, este un rezultat al creditării iresponsabile.
În anii de după 2000 A. D., totul se întâmplă pentru a permite financiarilor lumii să ruleze cât mai multe volume de bani, bani-datorie și pseudo-bani, cu care să ne controleze.
Libertatea de a se îndatora este un vis cu care masele sunt manipulate pentru a fi mai ușor controlate.
Un jurnalist american arăta, prin 2014, că un mic grup de indivizi super-bogați de pe Wall Street au ajuns să fie nu numai persoane – instituții prea mari pentru a fi lăsați să eșueze, ci și persoane – instituții care sunt de neatins, întrucât sunt prea mari pentru a fi trimiși în închisoare*. În timp ce oamenii obișnuiți, dar nu atât de importanți pentru sistem, sunt trimiși la închisoare pentru amenzi de circulație de 100 de dolari, acești intangibili sunt iertați pentru fraude, spălare de bani și finanțări ale terorismului de miliarde de dolari, sau sunt lăsați liberi, în schimbul plății unor amenzi colosale, pe care sunt de acord să le achite, alături de ei, băncile, instituțiile ipotecare, societățile de asigurări, adică exact acele instituții care au fost salvate de stat prin proceduri de bail-out, cu banii contribuabililor, pe motiv că sunt prea importante pentru a dispărea. Iritant este să constatați cine suportă, în final, aceste amenzi penale. Oare banca, oare managerii săi? Nu, nicidecum. Cei care suportă aceste amenzi sunt clienții, prin comisioane și dobânzi variabile, plus reduceri de dobânzi la depozite, statul și cetățenii, prin bail-out, deponenții, prin bail-in – oricine altcineva. Practic, întregul popor, prin socializarea pierderilor. Cu excepția celor vinovați.
Poporul este salvatorul ne-benevol al persoanelor juridice – infractoare (bănci, societăți de asigurări și instituții finanțatoare din umbră, care sunt nu doar prea mari pentru a eșua, ci și intangibile).
Politicienii și sistemul judiciar american sunt plătiți prin donații electorale pentru a face legile de o asemenea manieră încât acești over-lorzi ai sistemului să nu piardă, să nu plătească, să nu fie pedepsiți.
Iar sistemul este importat cu succes și la noi, în Europa.
Din ce in ce mai mult, statele europene se transforma, dupa o formula ce ii apartine lui Denis Mazeaud, in „republici ale expertilor”, unde legile nu se mai dezbat cu destinatarii lor, ci sunt trecute rapid prin Parlament, prin asumarea răspunderii guvernului, fiind elaborate dupa Guide Lines – uri „puse la dispozitie” de marile corporatii financiare multinationale si cu costuri acoperite din fonduri financiare generos acordate grupurilor de experți de catre aceste institutii/corporatii (nota bene – experții fiind selectați din listele scurte puse la dispozitie, și ele, de aceeași finanțatori și furnizori de linii de ghidare …).
Așadar, cind vorbim de teroristi contractuali, ii numim pe cei pe care Boris Stark îi numea în 1972 „puternicii economiei”, pe cei care în anii de după falimentul Lehman Brothers din 2008 erau calificați prea mari pentru a fi lăsați să eșueze (too big to let fail) și pe cei pe care jurnaliștii americani îi denumesc acum too-big-to-go-to-jail, de intangibilii care ne fac, în mod insidios, să plătim noi pentru greșelile și crimele lor.
*Matt Taibbi, The Divide: American Injustice in the Age of the Wealth Gap, e-book, amazon.com: the too-big-to-jail: Wall Street elite – a small archipelago of hyper-acquisitive untouchables.
Articol foarte bun ! ” am tolerat o zona de lipitori ” a declarat pm BOLOJAN acum doua luni ! Corect . Acum , aceasta zona de lipitori a devenit f. periculoasa in fata perspectivei de a si pierde privilegiile neconstitutionale si imorale .Va fi o lupta mare . PNL sI PSD , se opun cu disperare !
Si pe Ceausescu l-au fortat sa plateasca rapid datoriile pe care le facuse pentru a industrializa tara. Si chiar a reusit, e adevarat ca cu pretul unor cu.rbe de sacrificiu nepopu.lare.
Citind acest articol, m-a dus intuiția la momentul peste câțiva ani, când, toate datoriile făcute de entitatea europeana vor fi achitate obligatoriu de Romania pentru că, majoritatea infecților infractori nu au semnat acte și doar mizeriile politice din Romania au semnat și sunt cu „Daca e ordin, cu plăcere”!