Cu cine se învecinează Federația Rusă? Cu cine vrea Putin, dacă Trump nu știe cum să-l oprească!

Zilele acestea asistăm din nou la așa-zise negocieri pentru un plan de pace în Ucraina, discuțiile purtându-se pe cel puțin trei planuri: ruso-americane (de tipul cedării de teritorii de către Ucraina, chiar și a unora neocupate militar de armata rusă!), ucrainiano-europene (de obligare a  Federației Ruse să fie de acord cel puțin cu înghețarea frontului pe actualele coordonate) și de continuare a negocierilor la Istanbul (cel puțin schimburi de prizonieri, unde să se implice și Turcia și Qatar).

De ce Federaţia Rusă nu va accepta mai puțin decât preluarea întregului Donbas, garanții că Ucraina nu va intra în NATO și limitarea forțelor militare ucrainene?

Pentru că Federaţia Rusă încetează să fie un „imperiu” fără Ucraina, dar împreună cu aceasta devine automat un imperiu! Pentru că intenţia Federației Ruse de protejare a ceea ce consideră „vecinătăţi apropiate” în Europa s-a lovit de extinderea NATO în rimland-ul ponto-baltic, pe care  Federația Rusă îl consideră o „regiune-tampon” până la o potențială zonă de conflict cu “inamicul” NATO.

Federaţia Rusă nu vrea ca statele riverane Mării Baltice, Mării Negre şi Mării Caspice, care au făcut parte din blocul comunist, să fie transformate în „state-tampon” de către NATO, pentru că acest lucru i-ar permite controlul rimland-ului european al Federaţiei Ruse.

Pierderea influenţei hegemonice asupra statelor din Europa Centrală şi de Est, odată cu aderarea acestora la NATO, a fost o catastrofă pentru Federaţia Rusă, din punct de vedere geostrategic, întrucât a pierdut controlul unei mari părţi a ţărmurilor coridorului ponto-baltic.

Acest eșec istoric a generat “nevoia” de manifestare a unui revizionism al Federaţiei Ruse pentru reconfigurarea ecuației de putere în rimland-ul său ponto-baltic.

Pentru că, în epoca post-Război Rece, Federaţia Rusă se consideră victima „încercuirii heartland-ului euroasiatic” de către NATO, sentiment geopolitic acutizat şi de faptul că nu dispun de acces la oceanul planetar.

Acest sentiment este ancorat în „eşecul istoric” înregistrat în Războiul Rece, fapt care a făcut ca reprezentările geopolitice ruse contemporane să fie impregnate de un spirit revanșard față de prăbuşirea URSS şi de o atitudine ostilă la adresa NATO, care ar obstrucționa destinul Federaţiei Ruse de a redobândi statutul de hegemon.

SUA cer ca Ucraina să facă imposibilul

Eurasianismul, teorie geopolitică ridicată la nivel de politică de stat de către Vladimir Putin, promovează nostalgia imperială conform căreia destinul Federaţiei Ruse este acela de „reconstituire a Marelui Spaţiu”, fapt ce implică readucerea în sfera sa de influenţă a spaţiilor eurasiatice, „pierdute” în anumite perioade istorice.

Federaţia Rusă pare decisă să obţină avantajele de care nu a beneficiat în perioada Războiului Rece. O explicaţie în acest sens este cea a lui George Friedman, care consideră că Federaţia Rusă nu poate tolera „frontierele strâmte”, care nu-i permit punerea în aplicare a unei strategii de apărare „în adâncime”, aşa cum a făcut-o împotriva lui Napoleon şi Hitler.

De aceea, Federaţia Rusă urmăreşte să fie înconjurată de „zone-tampon” precum Kaliningrad, Belarus, Ucraina (sau o parte din ea), Transnistria, Osetia de Sud şi Abhazia, asupra cărora să-şi poată exercita influenţa şi care să-i permită accesul la Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Caspică, o „străpungere” a rimland-ului euro-atlantist, format din state precum Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, România sau Bulgaria, situate în „vecinătatea apropiată” a heartland-ului rus.

Statutul de mare putere nu poate fi clamat de către Federaţia Rusă decât dacă această ţară îşi asigură accesul deplin la mările libere. În acest context, este de menţionat declarația lui Vladimir Putin, făcută publică încă din 2014: „Avem toate motivele să presupunem că infama politică de containment, din secolele XVIII, XIX şi XX, continuă şi astăzi. Ei (NATO şi UE, n.n.) încearcă în mod constant să ne plaseze într-un colţ pentru că avem o poziţie independentă, pentru că o menţinem şi pentru că spunem lucrurilor pe nume, fără ipocrizie. Dar există o limită pentru toate.”

Limita sau obiectivul geostrategic declarat de Putin fiind împiedicarea operaţionalizării depline a rimland-ului euroatlantist în regiunea ponto-baltică!

Așadar, întrebarea nu este dacă Putin se va opri până nu va anexa întreaga Ucraină și Republica Moldova ci dacă îl poate opri cineva! Pentru că Putin acționează conform paradigmei geopolitice a lui Friedrich Ratzel care stipula că frontiera nu este doar o fâșie de pământ care marchează despărțirea dintre două state, ci un indicator al creșterii sau slăbiciunii unui stat. Ratzel considera că un stat va tinde să-şi stabilească frontierele ocupând poziţiile cele mai avantajoase, din punct de vedere geostrategic: puncte obligatorii de trecere (pasuri montane, strâmtori sau canale maritime), ieşirea la mare, fluvii de importanță deosebită pentru navigaţie, lanţuri muntoase etc.

Putin se pare că a citit și apreciază drept justă și teoria geopolitică a lui Karl Haushofer, care considera că există o „viaţă politică a frontierei” unui stat, definită de raportul dintre forţa organică de apărare şi cea de înaintare a frontierei acestuia! Adică, justificarea geopolitică a bancului care-i place cel mai mult lui Putin: „Cu cine se învecinează Federația Rusă? Cu cine vrea Putin!”