Culegător de „stele căzătoare“

DCF 1.0

Deosebit de complexă, lumea colecționarilor este un univers special, în care găsim tot felul de personaje, de la subtilii colecționari de artă până la cei care adună cărți poștale, cutii de chibrituri ori cine mai știe ce alte obiecte asemănătoare. Printre toți aceștia există și unul cu totul deosebit: un colecționar de „stele căzătoare“.

Inginerul Răzvan Andrei este cel care și-a dedicat o bună parte a timpului și banilor săi pentru a strânge și studia „stele căzătoare“. Astfel că, în acest moment el este posesorul unei colecții de meteoriți care este considerată una dintre cele mai mari și complexe din sud-estul Europei.

Mesageri cerești

„Iar la nunta mea, a căzut o stea…“. Fără ca autorul popular să fi știut vreodată, autorul acestui vers al străvechii balade se referă la meteoriți, cărora li se mai spune și „stele căzătoare“. Cândva, erau socotite semne de rău augur, căci se credea că dâra de lumină pe care o lăsau pe bolta cerului nocturn ar fi anunțat moartea cuiva. Mult mai târziu, oamenii au făcut legătura între tăcutele „stele căzătoare“ și pietrele negre care puteau fi găsite, uneori, în locurile unde atingeau fața Pământului. Abia în ultimele două-trei secole oamenii de știință au înțeles că meteoriţii sunt niște mesageri cereşti care ajung la noi, porniți din locuri în care omul n-a pus niciodată piciorul. Şi, nici n-o să-l pună prea curând. Dar numai în ultimele cîteva decenii s-a aflat că ei vin și de dincolo de timp, din vremurile când s-a format sistemul nostru solar. Modeste la înfățișare, de culoare neagră, cioplite parcă de mâna unui artist plictisit, aceste obiecte deosebit de rare sunt, de fapt, niște veritabili „călători“ prin timp, martori tăcuți veniți din negurile timpului, participanți la „facerea lumii“ noastre cosmice. Aceștia sunt meteoriții pe care savanții zilelor noastre îi studiază cu cele mai noi instrumente puse la dispoziție de știința modernă.

Atunci când cerul cade pe Pământ

Dicționarele definesc meteoriții ca fiind „Obiecte minerale sau metalice, provenite dintr-un corp cosmic, care, traversând atmosfera, cad pe suprafaţa Pământului.“ Ei sunt dârele de lumină, pe care le vedem, uneori, brăzdând bolta cerească, în nopțile senine. De obicei, atunci când îi zărim, ei își trăiesc ultimele clipe de „viață“. Totuși, foarte rar, bucăţi mai mari sau mai mici din ei apucă să ajungă la sol. Specialiștii au calculat că pe Pământ cad, zilnic, circa patru tone de micrometeoriți. Pare mult, dar dacă raportăm această cantitate la suprafața terestră, inclusiv mările și oceanele, rezultă că ei chiar sunt niște rarități excepționale care justifică atenția care li se acordă, atât de către savanți cât și de către colecționarii care, adeseori, cutreieră lumea în căutarea lor. Statistic vorbind, meteoriții foarte mari, a căror cădere lasă în urmă cratere de impact apar, în medie unul la circa 150 de ani. Iar cei cu adevărat uriași, care pot schimba fața planetei apar odată la câteva zeci de milioane de ani. Ultimul astfel de „ucigaș intercontinental“, care ar fi avut un diametru ce circa 12 kilometri, a fost cel care, prăbușit în urmă cu 65 de milioane de ani, a provocat extincția în masă a dinozaurilor. Un caz cu totul aparte, neelucidat nici până în ziua de azi a fost celebrul „Fenomen Tungus“ petrecut în vara anului 1908. Atunci câteva milioane de copaci din tundra siberiană au fost doborâți și carbonizați parțial, după o „schemă“ circulară de parcă ar fi fost loviți de suflul unei explozii cumplite, care a produs o undă de șoc resimțită pe toată planeta. A fost un fenomen misterios care a primit tot soiul de explicații, de la impactul cu un meteorit extrem de mare până la impactul cu nucleul unei comete. Ba, la un moment dat s-a propus și ipoteza că fenomenul a fost provocat de un OZN „kamikaze“ care s-a „sacrificat“ ciocnindu-se de bună voie cu un asteriod care, altfel, ne-ar fi lovit planeta și ne-ar fi distrus civilizația. Dar, concret, în lipsa unor urme materiale palpabile, „Fenomenul Tungus“ nu a primit nici pînă în ziua de azi o explicație unanim acceptată.

Geologia din slava cerului

Inginerul Răzvan Andrei  este un personaj cum nu întâlnești chiar în fiecare zi și, în nici un caz, pe toate drumurile, un amestec de savant, aventurier și pragmatic om de afaceri. La timpul cuvenit, s-a pregătit să devină inginer constructor. Iar acum asta și este meseria lui de bază. După 1990 şi-a înființat o firmă care activează exact în acest domeniu. Dar, complexitatea tehnică a lucrările pe care le-a avut de executat i-au cerut și alte tipuri de cunoștiințe. Motiv pentru care s-a înscris și la Facultatea de Automatizări, pe care a și asolvit-o cu brio. Dar, încă din copilărie, marea lui pasiune, care l-a urmărit toată viața, au fost meteoriții. Iar pentru a-i putea studiea, cu adevărat, a mai făcut și Facultatea de Geologie, cea care l-a adus cel mai aproape de meteoriți. Și i-a oferit posibilitatea de a-i cerceta prin cele mai eficiente metode oferite de știința modernă. De fapt de ce s-a apucat de Geologie? „Pentru că, dacă treci dincolo de <<coaja>> lor calcinată, topită în urma frecării intense cu aerul, meteoriții sunt tot nişte roci. Dar niște roci speciale a căror structură mineralogică vorbește, celui care știe s-o asculte, despre o istorie gigantică, care cutreieră întinsă în timp și spațiu, prin tot sistemul nostru solar“. Cum de a ajuns Răzvan să se ocupe de meteoriţi? „Păi, foarte simplu. Exact ca majoritatea puştilor, în copilăria mea, și eu am fost fascinat de Cosmos. Singura deosebire ar fi că pe mine fascinaţia asta nu m-a mai părăsit niciodată. Dar mult timp a fost aşa… ca o dragoste platonică: niciodată nu mi-am închipuit că ar fi posibil să ajung să ţin în mână o bucată dintr-un alt corp ceresc. Însă… niciodată să nu spui niciodată.“ Această „dragoste platonică“ a devenit realitate prin 1996, când Răzvan a dat peste un sait dedicat acestui domeniu. Un sait de unde a aflat că, undeva, în Alaska, există un „dealer“ specializat în tranzacțiile cu meteoriţi. A intrat în legătura cu acel om căruia i-a şi trimis „așa, pe neve“ după cum zice el, cei 50 de dolari ceruţi. Omul a fost corect și, în scurt timp, primul său meteorit avea să-i cadă nu din cer, aterizat în faţa casei, ci adus, frumos ambalat, într-un colet poştal. „Era un meteorit metalic micuţ. Dar, drept să-ţi spun, atunci mi s-a părut cel mai interesant obiect pe care l-am atins vreodată. Şi era al meu!“ își amintește el acum, plin de nostalgie. Totuși, pînă la acel prim succes, el dobândise foarte multe conoştiinţe în domeniu. Așa că ştia foarte bine cu ce are de-a face. La fel cum ştia,deja, că lumea meteoriţilor este un tărâm deosebit de complex, populat cu „reprezentanți“ care mai de care mai interesanți. După meteoritul metalic și-a dorit şi unul pietros, pe care l-a obţinut tot de la un dealer. Și tot așa, timp de cîțiva ani. Dar, de la un moment dat încolo şi-a dorit în colecţia lui și nişte „piese“ pe care să le fi găsit el însuşi. Iar din acel moment, Răzvan a devenit şi un soi aparte de aventurier. În loc să stea acasă şi să butoneze calculatorul în căutarea unor vânzători de la care să cumpere alți meteoriți, a pornit prin lume ca să și-i caute el însuşi meteoriţii. Pe care i-a şi găsit, uneori la mii de kilometri distanță de casă. Locurile cele mai bune unde se pot găsi asemenea „mesageri cosmici“ sunt deşerturile aride şi zăpezile veşnice de la poli, unde condiţiile de mediu îi protejează cel mai bine. Bineînţeles că inginerul a ales prima variantă. Astfel că prin 2002 a plecat în prima sa expediţie. De atunci a fost de trei ori în Sahara și încă o dată în Oman, în Deşertul Arabiei. A avut noroc, şi de fiecare dată s-a întors acasă cu câteva kilograme de meteoriţi de toate tipurile.

Drumuri prin deșert

Unul dintre cele mai bune locuri pentru căutarea de meteoriți este deșertul Sahara. Iar omul nostru s-a dus chiar acolo după ei. De fiecare dată, Răzvan  şi-a pornit expediţiile prin deșert din Maroc. De fapt, lui nici nu prea îi place să fie definit drept un aventurier. Şi poate că are dreptate. Că doar de, nici Sahara nu mai e ce a fost odată. Din capitala Marocului se merge cu maşina închiriată până în oaza Moharid. De acolo trebuie să te deplasezi cu ajutorul cămilelor. „Aventură? Mde, nu ştiu ce să-ţi spun. Evident că nu mai este ca acum o sută de ani. Totuşi, nici nu poţi spune că-i chiar o plimbare de plăcere. Este foarte cald şi drumurile al dracu de lungi. Iar în deşert se ia apă doar de băut. Nu şi pentru spălat. Dimineaţa te cureţi pe faţă cu nisip, la fel ca tuaregii. Îţi dai seama cum arăţi după o săptămână de asemenea tratament «cosmetic»! Odată eram într-o oază sahariană pe care n-o părăsisem de vreo zece zile. La un moment dat, au apărut nişte franţuzoaice. Erau turiste de salon, grup organizat cum scrie la carte, cu tot confortul posibil în acele condiţii. Când le-am ieşit în faţă, neraşi, cu feţele pline de praf şi arse de soare, fetele alea s-au speriat de moarte: au crezut că le atacă bandiţii deşertului. Iar dacă eşti fumător trebuie să-ţi faci provizii zdravene de ţigări. Asta pentru că pe acolo ţigările obișnuite se găsesc foarte greu. În schimb, haşişul e pe toate drumurile.“ Oricum ar fi, un drum prin Sahara rămâne totuşi o aventură spectaculoasă. „Zona este superbă. Parcă eşti pe o altă planetă. Sunt locuri frumoase de-ţi taie respiraţia. Dar, tot pe acolo, am văzut ceva uluitor: pungi de plastic. Intrasem adânc în inima deşertului, cred că peste două sute de kilometri. Însă, chiar şi pe acolo, nisipul era plin de pungi din plastic. Erau peste tot, pungi dintr-astea ieftine, de culoare neagră. Parcă am fi fost acasă, pe maidanele de la marginea oraşelor noastre, şi nu în mijlocul celui mai mare deşert de pe planetă.“

Vânătoarea

Totuşi, pe unde or fi meteoriţii? Că doar deh, Sahara este imensă, iar ei nu s-or găsi chiar pe toate drumurile. Cu timpul Răzvan a început să cunoască zonele cele mai „productive“. „Din Libia și până în Egipt, este doar nisip, dune nesfârşite. Acolo nu ai de ce să te duci, pentru că eventualii meteoriţi sunt acoperiţi rapid, la orice pală de vânt. Cea mai bună zonă este deşertul pietros din Sahara de vest. Clima este tot uscată şi îi conservă foarte bine. În plus, nisipul, mult mai puţin, nu este deosebit de mobil.“ Lucrurile se complică abia după ce ajungi pe acele meleaguri. Calculele statistice arată că în Sahara există, în medie, în jur de zece meteoriţi pe kilometrul pătrat. Totul este să-i şi găseşti. Cum se face? De obicei mergând la pas, cu ochii ţintă pe sol. De obicei, rocile de acolo au culori deschise. Aşa că orice piatră negricioasă are şanse mari să fie un meteorit. Uneori se folosesc şi detectoare, pentru identificarea exemplarelor metalice. Lucrurile se complică după identificarea unui posibil meteorit. „Prima grijă este determinarea precisă a coordonatelor locului în care l-ai găsit. Este foarte important, pentru că astfel afli dacă, în timp, acolo s-au mai găsit şi alte exemplare. Dacă da, este un motiv în plus să extinzi căutările. În plus, coordonatele stabilite prin GPS vor fi incluse în numele «oficial» pe care îl va primi meteoritul. Acum, ei primesc numele celei mai apropiate localităţi sau obiectiv înscris pe o hartă geografică. Este o localizare relativ precisă, pentru că, până nu demult, li se acorda numele celei mai apropiate localităţi care avea un oficiu poştal. Îţi dai seama: câte oficii poştele există în Sahara? Aşa că precizia localizării putea să fie de plus-minus câteva sute de kilometri. Tot acolo, la faţa locului, se face şi o primă analiză, ce-i drept sumară, a structurii obiectului pe care l-ai găsit. Adevăratele analize încep însă acasă, în condiţii stricte, de laborator.“ Pe de altă parte, există şi foarte mulţi localnici care se ocupă de căutarea meteoriţilor. Pe care apoi îi vând amatorilor veniţi acolo. „Ei, cu ăştia trebuie să fii foarte atent. În general, meteoriţii nu pot fi falsificaţi. Ei încearcă, dar dacă ai ochiul format n-ai cum să confunzi un meteorit adevărat cu o piatră banală arsă în cuptor. Începătorii au însă şanse mari să «şi-o fure» şi să ducă acasă o bucată lustruită de bazalt terestru, care nu are în comun cu meteoriţii decât culoarea negricioasă.“

Colecția

Şansa de a atinge un meteorit este o experienţă stranie, aproape metafizică. Este un obiect venit din hăurile Cosmosului. Şi uneori din vremuri în care însuşi sistemul nostru solar abia începea să se formeze. Era o lume exotică, pe care noi, cei de acum, abia dacă o putem intui. Iar colecţia lui Răzvan  este compusă din câteva sute de exemplare. „Strict cantitativ, colecţia mea nu este chiar cea mai mare. Dar din punct de vedere al diversităţii, pe tipuri de meteoriţi, este deosebit de bine reprezentată. O spun cu toată modestia cuvenită. Pe mulţi dintre ei i-am găsit eu. Pe alţii i-am cumpărat de la colegi din străinătate, pasionaţi de acest domeniu. De fapt, eu nu caut neapărat cantitatea. Îmi este de ajuns dacă am chiar şi numai câteva grame dintr-un anumit tip. Pentru mine, important este studiul lor. Iar ceea ce aflu este deosebit de interesant.“ Și, întradevăr, fiecare dintre piesele din colecţia lui Răzvan sunt, în felul lor, unice. Pe cele mai rare dintre ele le-a cumpărat. Sau le-a obţinut prin schimburi. Are câţiva meteoriţi proveniţi de pe Marte. Chiar dacă au doar câteva grame, aceştia sunt extrem de rari. Cândva, în urmă cu multe milioane de ani, planeta vecină a fost supusă unui bombordament cosmic deosebit de violent. Urmele sale se văd şi acum, sub forma unor cratere de mari dimensiuni. Atunci, şocul impacturilor a smuls materie de pe Marte şi a proiectat-o în spaţiul cosmic. Apoi, în timp, acele resturi au intrat pe orbita terestră şi, la un moment dat, au căzut pe Pământ. La fel au apărut şi meteoriţii lunari, prezenţi şi ei în colecţia lui Răzvan. De asemenea, el are eşantioane din alţi meteoriţi, celebri în lumea conoscătorilor. Unul dintre ei provine din „Gibeon“, un meteorit metalic imens, de peste 15 tone, căzut în Namibia în 1830. Un altul este un fragment din „Chinga“, un meteorit de 250 kg găsit în 1913, în Rusia. „Fukang“ este un meteorit găsit în 2002, în China, în localitatea de la care şi-a luat numele. Din el a fost recuperat cam o tonă, iar un eşantion se află în colecţia românului. La fel ca şi un fragment din celebrul meteorit „Campo del Cielo“, găsit în 1936. Acesta a fost un adevărat uriaş: 50 de tone de piatră cosmică. Nu se ştie, cu exactitate, când a căzut. Dar legendele Mayaşilor, care au trăit cândva, la mare distanţă, în Peninsula Yucatan, vorbesc despre nişte fenomene cereşti ciudate, similare celor provocate de un meteorit de mari dimensiuni care a trecut pe deasupra ţării lor. Au căzut meteoriţi şi în ţara noastră? Da, iar câteva bucăţi din ei se află şi în colecţia lui Răzvan. Istoria a consemnat opt căderi mai importante. Cel mai mare a fost cel din 1882, de la Mocs, din care s-au recuperat cam 300 de kilograme. Cel căzut în 1852 la Mădăraş a avut 23 kg, iar „ultimul venit“ este cel care s-a prăbuşit la Tăuţi în 1937, din care s-au recuperat 21 de kilograme. Iar colecția lui Răzvan conține câte un mic eșantion din fiecare. Dar asta nu înseamnă că el nu va continua să-și îmbogățească. Motiv pentru care, anul viitor, va porni, iarăși, prin lume pentru a căuta alți „mesageri“ veniți din slava cerului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 3

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.