Prin toamna lui 1964 – primăvara lui 1965, student fiind la Filologia bucureşteană, într-o sâmbătă spre prânz (pe atunci nu exista weekendul!), mai mulţi dintre noi am fost convocaţi de un asistent ce ocupa şi un post de conducere în Asociaţia Studenţilor pe Capitală. Fără prea multe vorbe, el ne-a înmânat o sută de lei fiecăruia şi ne-a spus să ne alegem o zonă din Bucureşti, să mergem la chioşcurile de difuzare a presei şi să cumpărăm toate exemplarele nevândute din revista „Luceafărul”. Ne-am dat seama imediat despre ce era vorba, dat fiind că, pe atunci, citeam de la prima oră revistele literare ce apăreau în fiecare săptămână. Căminiştii ne repartizaserăm publicaţiile pe care le cumpăra fiecare: joia, colegul meu din Gorj lua „Gazeta literară” („România literară” avea să-i ia locul mai târziu); un altul din Ardeal lua „Contemporanul”, iar eu cumpăram sâmbăta „Luceafărul”. Aşa se face că citisem deja povestirea „Leul albastru” semnată de D.R. Popescu şi ilustrată de Eugen Mihăiescu. Fiind mai mare, redacţia o împărţise în trei părţi, ultima apărând în acea sâmbătă şi trezind un ecou uriaş printre cititori, nu numai printre studenţii filologi.
Era o extraordinară parabolă, care a deranjat imediat autorităţile, cu toată deschiderea ideologică ce apăruse după Declaraţia din aprilie 1964, prin care Bucureştiul se distanţa de Kremlin. Totodată, deţinuţii politic fuseseră eliberaţi şi aşa se face că în acel dezgheţ ideologic începuseră să semneze în presa culturală Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Adrian Marino ş.a. Lor şi altora li se publicau cărţi, în vreme ce altele erau scoase de la index. De asemenea, au apărut noi reviste de cultură: „Argeş”, la Piteşti; „Ateneu”, la Bacău; „Familia”, la Oradea; „Ramuri”, la Craiova; „Cronica”, la Iaşi, etc. Era un climat cultural efervescent, care ne cuprinsese din mers şi pe noi, studenţii.
Ca urmare, publicarea „Leului albastru” am circumscris-o acestui climat, în timp ce paznicii ideologici au reacţionat altfel. Ba chiar s-au speriat teribil şi au recurs la măsuri aiurea, între care şi decizia de a ne da bani nouă, studenţilor, şi de a ne trimite în Capitală „să vânăm” revista în care apăruse „Leul albastru”. Mi-a revenit zona Obor-Vatra Luminoasă-Muncii, unde am fost la vreo 35-40 de chioşcuri. Operaţiune aproape inutilă întrucât, pe de o parte, pe atunci chiar şi publicaţiile culturale se cumpărau la prima oră, iar, pe de altă parte, telefonul fără fir funcţiona ireproşabil şi printre chioşcari, care fie au dosit revistele pentru clienţii lor ce şi le luau la prânz ori mai târziu, fie le-au spus unor clienţi că în „Luceafărul” e o povestire „foarte tare”, ei fiind astfel cointeresaţi s-o cumpere. Din toată „vânătoarea”, m-am întors cu un singur exemplar; un altul mi-a fost răscumpărat de chioşcar cu cinci lei (revista costa doi lei!) după ce i-am spus de ce le căutam. Nici ceilalţi colegi nu au avut mai mult succes. Fiecare credeam că vom primi un perdaf în toată regula, dar nu la fel a gândit şi asistentul care ne trimisese pe teren. După ce s-a lămurit exact cum stau lucrurile, a dat un telefon la „centru” şi a povestit foarte sec că ne-am făcut treaba. În mod cert, de la celălalt capăt al firului i s-a spus să facă proces-verbal, în care să se specifice câte exemplare a recuperat fiecare; să existe un decont pentru suma primită de fiecare „vânător”, care să includă şi costul biletelor de tramvai, troleibuz ori autobuz folosite. În final a venit lovitura: vreo cinci studenţi am făcut toate procesele-verbale, precizând că am „vânat” cam 40-45 de reviste fiecare, ceea ce însemna că ne cam înscriam în suma primită. Apoi s-a făcut procesul final, prin care toate exemplarele cumpărate din revistă erau predate crematoriului facultăţii. După cum se vede, fiecare am rămas cu circa o sută de lei datorită lui DRP şi revistei „Luceafărul” (seria Eugen Barbu). Mai târziu am auzit că decanul facultăţii, acad. Alexandru Rosetti, şi prodecanul Romul Munteanu au cerut ca acele 13-14 exemplare adevărate recuperate să fie păstrate la Biblioteca Facultăţii, dar la fondul secret, spre a le feri, totuşi, de ochii turnătorilor.
Episodul l-am mai relatat, dar, din lipsă de spaţiu, fără a-i povesti finalurile, căci au fost mai multe şi nu mai puţin interesante. Un prim final am aflat de la acelaşi universitar care ne coordonase, când, în 1978, promoţia mea a avut întâlnirea de zece ani de la terminarea facultăţii. El mi-a povestit că, la câteva luni de la „vânătoarea” Leului, la Facultate a venit o comisie de control pe linie de propagandă de la Centrul Universitar de Partid pe Capitală, condusă de un cadru didactic de la facultatea vecină cu a noastră. Era un arivist notoriu, se căsătorise cu fiica unui ilegalist, iar amănuntul contase enorm în biografia (promovarea) lui politică şi profesională. Se manifesta excesiv de scrupulos, controla la virgulă până şi conspectele la învăţământ politic ale colegilor universitari etc. La fel a făcut şi cu procesele verbale privind „Leul albastru” şi revista „Luceafărul”. A întrebat unde sunt păstrate exemplarele recuperate şi i s-a dat procesul-verbal de predare la crematoriul facultăţii. Apoi s-a pus pe socoteli şi, în final, le-a zis gazdelor pe un ton de profund reproş că e convins că S-AU RECUPERAT MAI MULTE REVISTE DECÂT S-AU ADUS LA VÂNZARE, dar nu are cum dovedi. Deocamdată.
Ani la rând, criticii literari nu puteau pomeni povestirea „Leul albastru” – căci acesta este, de fapt, subiectul nostru; ea a fost citită pe sub mână, autorului i-au apărut destule cărţi remarcabile între timp, dar niciuna în care să fie inclusă şi ea. Abia după vreo 15-16 ani, mai precis în 1981, povestirea a fost publicată într-o carte cu acest titlu. Un alt final la cele de mai sus l-am aflat după 1990, şi se referă la cerberul ideologic despre care vorbeam, care şi-a gonit de acasă, chiar pe 22 decembrie 1989, nevasta fiică de ilegalist, iar pe cele două fiice pe care le avea cu ea le-a luat şi le-a lăsat în faţa uşii apartamentului socrului…
În ce-o priveşte, povestirea „Leul albastru” a avut un destin fabulos, azi mi se pare mai actuală ca oricând şi, asemeni unei adevărate opere de artă, a intrat în folclor: am auzit persoane povestindu-i conţinutul, dar fără să ştie cum se numeşte exact şi mai ales că aparţine marelui scriitor D.R. Popescu, care, la 19 august, împlineşte 76 de ani!
