Cum arată o ţară de succes. Şi de ce noi nu suntem una

Cum ştim dacă România evoluează sau nu, dat fiind că ţările de acest tip au totdeauna evenimente multe şi schimbări pe fond puţine? Cu alegerea lui Klaus Iohannis în noiembrie 2014 am arătat că există o majoritate de români care vor o ţară altfel şi în decembrie majoritatea credea că ţara merge într-o direcţie bună. Distanţa de la ţara reală la ţara altfel pe care ne-o dorim trebuie însă evaluată. E mai mică în 2015 decît a fost în 2014, sau 2012, sau 2010? Cum ştim unde mergem, şi dacă mergem undeva? Avem prognozată o creştere anuală pentru acest an şi la anul în jur de patru la sută, asta e bine: dar ne trebuie zeci de ani în asemenea ritm ca să realizăm celebra convergenţă. Estonia a reuşit cel mai bine din fostele ţări comuniste în acest proces, a ajuns în 2013 la circa 18.000 de dolari (metoda Atlas) pe cap de locuitor, apropiindu-se de Grecia şi Portugalia, precedentul val de integrare europeană, care au în jur de 21-22.000. Noi suntem de abia un pic peste 9.000. Germania are 47.000. Estonia a reuşit de asemenea cel mai bun scor de control al corupţiei, care a precedat cu câţiva ani scorurile bune economice.

Guvernul Ponta ar putea pretinde că nu a condus ţara aşa de rău, 2015 fiind cel mai bun scor în topul Competitivităţii Globale pentru România (cel mai rău l-a obţinut guvernul Tăriceanu, ca şi cel mai mare procent de cheltuială bugetară, 40% – straşnic guvern liberal am avut, au cheltuit mai mult ca socialiştii), dar diferenţele nu sunt semnificative. Pe toate palierele de guvernanţă, inovare şi competivititate problema nu e doar că suntem pe ultimul loc în UE, ci că nu ne mişcăm de acolo. Ţara nu e în pragul vreunei catastrofe, dacă stagnarea şi corupţia instituţionalizată nu ar fi catastrofe în sine, şi dacă exemplul unor ţări ca Estonia, care şi-au triplat performanţa economică şi au ajuns în top global la bună guvernare şi inovaţie administrativă (E-stonia), nu ar arăta că pot exista tranziţii reuşite, că liderii sau partidele bune, cu viziune, pot trage o ţară înainte.

Indicatorii de guvernare nu arată nici ei vreo evoluţie. Captura cea mai rudimentară, adică contractele date la firme favorite în proporţie de peste 50 la sută din bugetul unei entităţi de stat erau – ca valoare- 18.5% în 2006 şi 18.6 % zece ani mai târziu în domeniul cel mai sensibil al construcţiilor, deci nu se schimbă nimic, nici de formă – iar asta e departe de a fi totalul capturii, deşi e prima estimare pe zece ani de contracte[1](ne-a luat un an să adunăm toate contractele de peste un milion de euro). Corupţia e instituţionalizată exact cum era la finele comunismului (guvernul central şi consiliile jdueţene sunt la fel de capturate de interese private), iar libertatea, la o societate de supravieţuire, săracă şi profund imorală, nu a adus o asociere pentru binele mai înalt, ci doar probleme de acţiune colectivă. Presiunea UE şi SUA, combinată cu eforturile unor ONG-uri şi a unor fragmente de presă independentă, au creat un început de justiţie independentă bazat pe insule de performanţă în DNA şi câteva curţi de justiţie din România, ameninţate deopotrivă de corupţia încă persistentă din magistratură şi de încercarea de a o controla prin serviciile secrete. Dar acum că DNA a început să cureţe Buzăul, Caraşul, Prahova, judeţe care par integral mafiote dacă citeşti rechizitoriile, se vor schimba regulile jocului în aceste locuri? Americanii şi europenii au investit în Băsescu crezând că el va livra bunurile, dar România nu a evoluat pentru că pe de o parte Băsescu proteja DNA, dar pe de alta crea oportunităţi pentru Udrea, Cocoş, Bica şi ai lor. Riscul ca şi acum să se întâmple la fel e foarte mare.

În aceste două săptămâni am să arăt cum arată un cerc virtuos în materie de bună guvernare pe baza singurelor cazuri identificate global în ultimii cinzeci de ani: Chile, Uruguay, Costa Rica, Estonia, Georgia, Taiwan, Botswana şi Coreea de Sud sunt unicele ţări care au reuşit să treacă de la un regim în care clientelismul şi corupţia erau frecvente la unul în care au devenit excepţii. Întreaga analiză a acestor ţări o puteţi citi în capitolul cinci al ultimei mele cărţi publicată deCambridge University Press (aici, cu rapoarte de ţară în profunzimeaici). Acolo vedeţi şi de ce am ales ţările astea şi nu altele – nu mă pot întinde aici. Efortul nostru de a documenta aceste ţări face parte din proiectul meu de cercetare UE FP7 ANTICORRP şi e singular: nimeni altcineva nu a finanţat şi documentat cum reuşeşti în lupta cu corupţia, avem prea puţine cazuri de succes. Despre cum nu reuşeşti, mai ales pe linia agenţiilor anticorupţie, literatura e vastă, dar despre succese nu era mai nimic până acum. Ce urmează sunt câteva concluzii sumare.

Studiile mele asupra cazurilor de reuşită în materie de bună guvernare arată că aceasta e rezutatul unui pachet vast de politici în care partea judiciară joacă un rol mic şi nu reuşeşte nicăieri să rezolve ceva pe cont propriu.Corupţia sistemică nu poate fi rezolvată pe cale judiciară, deşi e important ca justiţia să ajungă să dovedească că nimeni nu e deasupra legii. Italia are cea mai avansată anticorupţie judiciară, şi nu e un succes, a regresat, nu a progresat, în timpul cât a fost în UE. Politicile acestea vizează reducerea discreţiei administrative prin deschidere economică, debirocratizare, reducerea economiei informale, simplificarea legislaţiei, transparenţă bugetară completă, de la bugetul de stat la bugetul fiecărei şcoli sau spital public, eliminarea monopolurilor de orice fel, şi o intensă activitate de supraveghere a presei şi societăţii civile.

Citiţi articolul integral pe romaniacurata.ro