Cum să (nu) capitulezi după șase ani de dezordine globală

Sunt șase ani de când trăim în război, cel puțin un asediu informațional. În 2020 luptăm cu un inamic invizibil – SarsCov2. Luptam din canapea, la sfatul autorităților, în vreme ce în linia întâi se aflau medicii si ”izoletele”. Inamicul microscopic și ubicuu nu a fost învins de războiul din Nagorno-Karabah din toamna acelui an. ”Valul doi” al pandemiei a fost mai puternic decât trupele lui Ilham Aliev care eliberau districtele din jurul enclavei armene și duceau la un adevărat exod. În vara anului 2021, ”valul Delta” a terminat la egalitate lupta cu retragerea americană din Irak. Lumea era împărțită fie între antivacciniști și vacciniști, fie între cei are vedeau în Afganistan înfrângerea Vestului și cei care vedeau o retragere ordonată a SUA.

Război în Ucraina vs. varianta omicron

Dar, în februarie 2022, ”varianta Omicron”, cu toate zecile mii de cazuri pe zi, a pierdut prim-planul în fața invaziei Rusiei în Ucraina. În fața tancurilor vopsite cu ”Z”, pandemia a dispărut aproape așa cum apăruse. Spaima de virus, de strănuturi și vaccin a fost înlocuită de spaima unei posibile mobilizări pentru război, de explozia prețului energiei și al benzinei la pompă. Experții nu mai vorbeau despre omicron și delta, ci despre sate și orașe la fel de necunoscute din Ucraina. Contabilitatea morților in pandemie făcuta de John Hopkins University a pierdut prim-planul in fata Institute for the Study of War al familiei Kagan-Nuland, care contabiliza succesele Ucrainei pe front.

Acum avem un nou război, dublat de cel informațional, în Golf. Au fost asasinați liderii politici si religioși ai Iranului, sub loviturile Israelului. Sunt bombardate Teheran, Tabriz, Arak, Natanz de către Statele Unite. Știam despre Bahmut și Kupiansk sau despre Saghad și Kharg înainte de aceste războaie? Despre instalațiile de miliarde de dolari din Qatar, despre un port de care depind 30% din îngrășămintele chimice din lume? Dar despre diferența dintre mullahi și ayatolahi? Nu este nicio rușine, pentru că nici israelienii se pare că nu știu mare lucru. Sub loviturile iraniene asupra Israelului, Haaretz le explică cât de multe au în comun șiiții și evreii ortodocși.

Criticii Israelului și criticii distanțării sociale

Peste toate acestea se adaugă războiul informațional din Vest. America este scena unui război mediatic deschis între administrația Trump și rivalii ei de toate culorile. Experții, de toate orientările, critică războiul din Iran: este lipsit de strategie, de obiective clare. Mulți o fac cu jumătate de gură, așa cum o făceau și medicii și cercetătorii mai puțin ortodocși în perioada pandemiei, pentru a nu fi ostracizați. Asta după cum remarcă un sondaj recent realizat de Foreign Policy. Motivul: ”din moment ce războiul nu implică doar SUA și Iranul, ci și Israelul, se poate ca mulți dintre cei care se tem să critice politicile israeliene față de palestinieni să se autocenzureze de teamă că ar putea intensifica antisemitismul atunci când spun că Israelul l-a împins pe Trump într-un război catastrofal”, scrie Foreign Policy.

Politica submarinului

În Europa, ceața este și mai densă. Unii văd Israelul ca eternul bătăuș, îi văd pe băieții buni la Moscova și pe cei răi la Washington sau viceversa. Guvernele est-europene văd altfel. Se tem de distragerea atenției de la războiul din Ucraina, dar se bucură de revenirea instinctelor războinice ale Americii. Ele sunt, pentru moment, singura garanție în fața unei Rusii care este văzuta ca dependentă de economia de război.

Cu cât aflăm mai multe, cu atât procesăm mai puțin. Nu sunt doar războaiele din Ucraina si Iran. Libanul este semi-ocupat de Israel, Cisiordania este scena unui asediu tăcut, Pakistanul bombardează Kabulul, în Sudan este război civil de trei ani.

Experții rostogoliți prin presa lumii trebuie să se autocenzureze, pentru nu fi ostracizați din mica lor lume în care își câștigă pâinea. Trebuie să spună totul și nimic în același timp, pentru a lăsa loc de întors, pentru a putea spune la final ”v-am zis eu” și a-și menține statutul de ”expert”. În Estul Europei este mai simplu. Aplici politica submarinului – te dai la fund, scoți periscopul, vezi care tabără este cea mai anti-rusă și apoi vii cu argumente în favoarea ei. Ayatollahii, megalomania lui Emmanuel Macron, președintele cu un portavion și o ”umbrelă” nucleară, capriciile lui Trump sau veleitățile autoritare ale lui von der Leyen contează prea puțin, vor reglate după ce trece valul.

Niciodată nu se minte mai mult decât în timpul unui război și după o vânătoare

În lumea consumatorului obișnuit de informații există însă opțiunea de a vedea în alb și negru. Megalomanii Trump și Netanyahu dau foc lumii. Sau mullahii nebuni vor să distrugă mai întâi Israelul și apoi lumea arabă. Aici se vorbește despre sceleratul Putin, colo se glumește pe seama simpatizanților naivi, idioți utili ai lui Putin. Așa se întâmplă mereu, la masă, la piață, la locul de muncă, de șase ani, de la ”primul val” și până acum.

Informațiile consumate sunt cenzurate. Sunt legi ale războiului. Așa este în Ucraina începând din 2022, la fel și în Israel, și în monarhiile arabe din Golf. ”Niciodată nu se minte mai mult decât înainte de căsătorie, în timpul unui război și după o vânătoare”, spunea Otto von Bismarck. ”Acest lucru nu mai pare posibil acum, într-o lume a internetului global, plină de bloggeri, influenceri, fact checkeri, plină de canale de știri de miliarde de dolari și de camere de supraveghere în toate colțurile. Dar, de fapt, este mai rău ca niciodată”, spune un articol de opinie publicat de Die Welt.

Scepticismul, mai rar decât petrolierele în strâmtoarea Hormuz

”Ce frumos ar fi dacă lumea ar fi simplă precum percepția celor limitați! Consumatorilor onești le rămâne adesea doar ceea ce le este interzis combatanților: capitularea. Nu este nicio rușine să nu te poți orienta în noua dezordine mondiala. Dacă toți cei cu opinii foarte vocale ar recunoaște că simpatiile lor erau deja stabilite și că acum aleg din noianul de informații doar ce li se potrivește, atunci ar fi un mare câștig. Însă scepticismul este rar în aceste zile”, scrie Die Welt.

”În 1877, un jurnalistul fictiv inventat de evreul Julius Stettenheim relata războiul ruso-turc din fotoliu, inventând cu umor evenimente dramatice. Autorul nu ironiza victimele, ci pe cei care, de la distanță, cereau senzațional. La fel ca atunci, și astăzi știm foarte puțin despre ce se întâmplă cu adevărat. Cine câștigă, cine pierde, cine are dreptate – opinia noastră în Germania contează foarte puțin. Poate că acesta este, de fapt, cel mai mare privilegiu al nostru”, se încheie articolul citat.

Dar în România nu se poate încheia astfel. Războiul de acum este chiar la graniță. Războiul din 1877 nu a fost tratat cu umor aici, a adus independenta țării. Era momentul când același Bismarck remarca diplomația neobosită a românilor și spunea că ”a fi roman nu înseamnă o națiune, ci o profesie”. Poate că, acum, undeva în Iran, în Siria sau Irak kurzii sau balucii fac același lucru. Și de aici o nouă temă de discuție la piață și la masa mai scumpă din cauza economiei închise de un virus, a petrolului din Golf, a gazelor din Rusia și a cerealelor din Ucraina. Anii de război din canapea, de la secția de vot, de pe Tik-Tokul mai mult sau mai puțin manipulat, de la Curtea Constituțională, de la pompa de benzină și casa magazinului continuă.