Cum se văd ambițiile României de la Berlin și Washington. Interviu cu doi experți

Cotidianul a stat de vorbă cu doi tineri experți în relații internaționale, care lucrează la Berlin și Washington, ca să afle cum se vede concret direcția de politică externă a președintelui Nicușor Dan, la șase luni de mandat în capitalele a doi dintre cei mai importanți aliați strategiei ai României.

Pe scurt, noua Strategie Națională de Apărare a României pare primul exercițiu autentic, după ani lungi de inerție, prin care Bucureștiul încearcă să-și spună povestea strategică cu voce proprie. La Berlin, documentul e văzut ca un pas necesar, adică o ieșire din reflexul regional al pasivității și o intrare într-o competiție matură pentru statut și influență în Europa de Est.

Germania apreciază tonul mai realist față de Rusia, ambiția de a deveni putere regională și încercarea României de a-și defini rolul într-o regiune în care vidul de influență e rapid umplut de alții. Dar, în același timp, Berlinul vede și fisurile, adică conceptele neclar definite, instituțiile insuficient calibrate și o lipsă de traduce simbolică a documentului, care lasă narativa țării expusă interpretărilor străine.

Germania nu respinge ambiția României, spune Tudor Dan Ancuța, analist specializat în spațiul german, care lucrează în cadrul Bundestagului. El indică că nemții ne privesc însă cu o doză sănătoasă de scepticism și se întreabă dacă Bucureștiul chiar poate face saltul de la declarație la capacitate.

Pe de altă parte, Washingtonul vede în strategia României o șansă pentru țara noastră de a se ridica la statutul de furnizor real de securitate, nu doar beneficiar al umbrelei americane de securitate. Antonia Pup, studentă Fulbright la Georgetown University în Washington DC (blogger Cotidianul), unde lucrează ca asistent universitar, ne-a transmis că nu ajunge să visezi la 5% din PIB pentru apărare dacă nu schimbi mentalitatea de apărare, dacă nu infuzezi cultura strategică națională cu determinarea de a câștiga războiul hibrid cu Rusia. 

Concret, SUA privesc România ca pe o piesă esențială în reorganizarea arhitecturii de securitate de la Marea Neagră, adică un stat care poate lega portul Constanța, baza Kogălniceanu, independența energetică și tehnologiile de vârf într-un pachet strategic coerent. Dar, la fel ca Berlinul, Washingtonul vede vulnerabilitățile: politicieni care nu își asumă decizia militară, instituții care reacționează lent și un stat care încă nu a decis pe deplin dacă vrea să fie actor sau spectator în propria regiune.

Testul real al celor 5% pentru apărare

Cotidianul: Strategia spune că România aspiră să devină „principala putere a Europei de Sud-Est” și „a doua mare putere la est de Germania, după Polonia”, în timp ce promite 5% din PIB pentru apărare până în 2035. Ce ar trebui să vedem concret, în termeni de capabilități militare, infrastructură, industrie de apărare și cultură strategică, ca aceste afirmații să fie mai mult decât o formulă de discurs intern?

Tudor Dan Ancuța: Dacă România își dorește cu adevărat să treacă de la simplă retorică la statutul de putere regională, primul și cel mai urgent aspect este sporirea capacității militare. Nu poți pretinde putere și influență în regiune fără forțe și tehnică.

Concret, asta înseamnă personal bine echipat, sisteme de apărare antiaeriană și specific antidrone, arme cu rază lungă de acțiune, stocuri suficiente de muniție și capacitatea de producție și multe altele. Acei 5% pentru apărare trebuie să se reflecte în tehnică și infrastructură.

Dar există un al doilea nivel care este la fel de important și mult mai puțin discutat: încrederea oamenilor în instituții și în politică. O putere regională nu se construiește doar cu tancuri, drone și nave. Poți cumpăra echipamente, dar nu poți cumpăra încrederea propriilor cetățeni. Dacă populația nu are încredere în stat, în instituțiile sale, în conducerea sa sau în scopul politicilor sale de apărare, atunci instrumentul militar devine inutil.

Statutul de putere necesită cetățeni care cred că statul merită să fie apărat și instituții care pot mobiliza societatea în caz de criză. Acest lucru necesită transparență și competență în actul guvernamental. Fără acest contract social, chiar și cel mai impresionant program de achiziții nu se va traduce într-o poziție de putere reală.

Și nu în ultimul rând avem nevoie de politicieni care să inspire încredere. Partidele au ajuns atât de deprofesionalizate, încât resursa umană rămasă pentru a ocupa posturi de demnitate publică nu reușește să inspire aproape nimic pozitiv. Putem să ne plângem perpetu de faptul că cetățenii votează “greșit”, dar vina este de multe ori la partide. 

De ce spun asta? Pentru că este rolul partidelor să își crească sau să atragă oameni de calitate. În acest moment România suferă de o lipsă de încredere față de politic atât de puternică încât riscăm să pierdem populația cu totul. Iar exemple sunt destule atât în actuala guvernare cât și în cele din trecut.

Antonia Pup: Mai mult decât o strategie de apărare, avem nevoie de o mentalitate de apărare forte, pe întreaga verticală de putere a statului român, pe care aș sumariza-o astfel: în războiul hibrid cu Federația Rusă, noi câștigăm și ei pierd.

Președintele României a afirmat faptul că suntem într-o stare de război hibrid. Pentru a câștiga acest război hibrid cu Federația Rusă, Președintele ar trebui să fie cel care infuzează cultura strategică a țării noastre cu imperativul de a ieși câștigători, cu determinarea de care avem nevoie pentru a ieși câștigători la finalul acestei provocări. Cea mai eficientă strategie în raport cu rușii cred că i-a aparținut Președintelui american Ronald Reagan, atunci când a afirmat, în termeni pe cât de simpli pe atât de percutanți, faptul că politica externă a sa față de Uniunea Sovietică este una simplă: noi câștigăm și ei pierd. (n.r. Traducere din engleză: „My idea of American policy toward the Soviet Union is simple… It is this: We win, and they lose”).

Vă spun sincer, atunci când avem ministrul Apărării Naționale (n.r- demnitar care între timp și-a dat demisia) atât de disponibil să plaseze vina pe militari că nu au doborât drona care ne-a violat spațiul aerian, această reacție nu îmi pare tocmai consecventă obiectivului de a câștiga războiul hibrid. Mai multă asumare politică din partea decidenților, începând cu Președintele României, o văd ca pe o precondiție pentru o cultură strategică adaptată vremurilor pe care le trăim astăzi. Semnalul de asumare și determinare trebuie să pornească de la clasa politică, nu de la militari.

Cei 5% din PIB pentru apărare, așa cum au fost agreați la Summitul NATO de la Haga de vara aceasta, se compun din 3,5% cheltuieli pentru cheltuieli de apărare în sensul tradițional al cuvântului (de exemplu, cele asociate modernizării capabilităților militare, salariile personalului militar) și 1,5% cheltuieli adiacente, necesare pentru a asigura securitatea națională. În contul acestor cheltuieli de 1,5% din PIB, nu cred că ar trebui să uităm de imperativul de a ne consolida protecția infrastructurilor critice și de a ne dezvolta capacitățile de apărare și atac în spațiul cibernetic.

Având în vedere poziția geostrategică și arhitectura de securitate la Marea Neagră care va rezulta dintr-o prognozată pace în Ucraina, modernizarea Portului Constanța și a bazei militare Mihail Kogălniceanu ar trebui să fie o prioritate de prim rang pentru a ajunge această “principală putere a Europei de Sud-Est”, prin eliminarea corupției în primul rând. Consolidarea “Ramsteinului Estului’, la care se adaugă activismul României în plan european pentru a găzdui viitorul Hub de securitate maritimă al UE, este proiectul nostru generațional în materie de securitate, iar Președintele României ar trebui să se pună în spatele acestui proiect cu toată greutatea sa politică.

Testul sincerității: ce ar face România dacă Moldova ar fi atacată

Cotidianul: Pe Republica Moldova, documentul declară că România va fi „apărătorul cel mai activ al intereselor sale”, dar nu spune ce ar face, efectiv, dacă Chișinăul ar fi atacat. Care credeți că sunt, în mod realist, limitele și opțiunile României într-un astfel de scenariu și ce ar trebui spus mai cinstit, în spațiul public, despre dependența de NATO și SUA în orice reacție serioasă la est de Prut?

Antonia Pup: Nu cunosc îndeaproape dosarul Republicii Moldova și trebuie să vă spun că nu cred că există o imagine mai sumbră în peisajul de securitate națională autohton, alta decât consilierul pe securitate națională nevoit să sfătuiască Președintele României cum am trebui să acționăm în cazul în care Chișinăul ar fi atacat prin mijloace convenționale.

Un proiect legislativ din aprilie 2024 prevedea modificarea legii apărării naționale astfel încât România ar putea să protejeze, inclusiv militar, cetățenii români din Republica Moldova. Cuplând efortul de modernizare al acestei legislații cu acest text din noua Strategie națională de apărare, eu zic că ne plasăm într-o zonă de ambiguitate strategică pe care astăzi o consider favorabilă, pentru că nu trebuie să ne arătăm toate cărțile pe care le putem juca, mai ales nu cu scopul de a oferi Moscovei o fotografie mai fidelă în interiorul calcului strategic românesc referitor la Republica Moldova.

Opinez că orice răspuns al României la scenariul unui război în Republica Moldova ar trebui să înceapă cu activarea Articolului 4 al Tratatului NATO, pentru consultări cu aliații.

Citește și: Eliminarea dreptului de veto din politica externă a UE: un demers sisific

Până să ajungem acolo, trebuie să continuăm să investim în accelerarea integrării europene a Republicii Moldova, pentru că aderarea la UE este o garanție de securitate în sine, având în vedere faptul că UE are propria versiune a Articolului 5 al NATO, clauza apărării comune (Articolul 42(7) din TUE), despre care unii analiști au spus că ar fi chiar mai limpede de implementat decât versiunea transatlantică.

Tudor Dan Ancuța: Desigur, România trebuie să aibă planuri de urgență pentru un scenariu în care Rusia invadează Moldova. Ar fi iresponsabil să nu le avem. Dar trebuie să fim la fel de sinceri în privința limitelor noastre. Iar asta lipsește cu desăvârșire din strategie: situația concretă din România lui 2025. O analiză la rece.

Realist vorbind însă, România nu dispune în prezent de capacitatea militară, susținerea politică și sprijinul în societate necesare pentru a desfășura activități militare. Orice răspuns militar serios la est de Prut ar depinde structural de NATO și de Statele Unite, nu de o acțiune unilaterală a României. Ceea ce România poate face și ar trebui să facă într-un mod mult mai agresiv este să utilizeze toate instrumentele diplomatice și politice de care dispune pentru a se asigura că acest scenariu nu se va putea produce. Și asta înseamnă, mai presus de toate, că Ucraina nu trebuie să cadă.

Dacă Ucraina se prăbușește sau este forțată să accepte o „pace” injustă care recompensează agresiunea Rusiei, atunci Rusia câștigă o punte geografică directă către Moldova și o capacitate mult extinsă de a o presa sau de a o ataca. Temerea mea personală este că încă există destui în aparatul de stat care ignoră sau resping un adevăr simplu: supraviețuirea Ucrainei, capacitatea Ucrainei de a riposta și, în cele din urmă, victoria Ucrainei sunt astăzi cele mai mari garanții de securitate ale României. Sprijinirea Ucrainei nu este caritate. Este auto-conservare.

Ambițiile României și presiunea Rusiei la Marea Neagră

Cotidianul: Noua strategie leagă securitatea de economie, energie, tehnologie și promite, printre altele, transformarea României în principal producător de gaze al UE și într-un actor central la Marea Neagră. Cum arată, din perspectiva voastră, legătura reală dintre aceste ambiții energetice, industriale și militare și cât de vulnerabili devenim dacă nu reușim să le livrăm la timp, într-un context în care Rusia folosește Marea Neagră ca spațiu de intimidare strategică? 5) Strategia afirmă ambiția României de a deveni un actor regional major, în special la Marea Neagră. Cum se vede această ambiție direct de la Washington? Avem cărți cu care să jucăm?

Antonia Pup: Economia, energia, tehnologia nu sunt doar alte domenii de securitizat de dragul securitizării, ele trebuie să devină argumente pentru ca România să devină, așa cum se dorește de la Washington, un furnizor de securitate la Marea Neagră, nu doar un beneficiar pasiv al aranjamentelor de securitate care derivă din apartenența noastră la NATO și în special din parteneriatul nostru strategic cu principalul furnizor de securitate – Statele Unite ale Americii.

Deci economia, energia și tehnologia pot, desigur, să fie văzute și drept câmpuri tactice în care adversarii noștri vor căuta să ne vulnerabilizeze, să ne creeze probleme, desfășurând acele operațiuni hibride despre care Strategia națională de apărare ne vorbește în termeni destul de gravi. Dacă reușim să transformăm aceste domenii din câmpuri tactice în care Federația Rusă și ai săi proxy vor căuta să ne vulnerabilizeze în platforme de proiecție a avantajului nostru competitiv atunci da, cred că o să avem destule cărți cu care să jucăm. 

Un exemplu concret prin care putem să facem asta este folosind argumentul independenței noastre energetice și a parteneriatului strategic cu Statele Unite, în care energia joacă un rol primordial – după cum o arată și proiectul privind achiziția reactoarelor modulare mici la Doicești, furnizate de compania americană NuScale, pentru a atrage companii de tehnologie de ultimă frontieră în România, pentru a găzdui centre de date și pentru a face România o destinație cheie a difuzării soluțiilor de inteligență artificială americană.

În 2024, toate centrele de date consumau la nivel global 415 terawatt-ore (TWh) electricitate, adică 1,5% din consumul global de electricitate. Conform studiilor efectuate de International Energy Agency, se anticipează că cererea de electricitate din partea centrelor de date va crește cu 15% pe an, iar pentru serverele accelerate pentru AI creșterea poate fi de 30% pe an la orizontul 2030. Hidrocarburii extrași din Marea Neagră devin astfel o carte importantă pentru a atrage transfer tehnologic în relația cu Statele Unite, inclusiv tehnologii cu dublă utilizare care ne-ar putea oferi un avantaj și în domeniul militar. Pentru asta nu trebuie doar să ne “vindem”, dar și să ne ferim de riscuri, protejând infrastructura energetică națională de potențiale acte de sabotaj, inclusiv pe cale cibernetică.  

Tudor Dan Ancuța: Legătura nu este greșită, nu poți avea securitate fără stabilitate energetică, fără o industrie funcțională și așa mai departe. Mai ales pentru România, unde întreg profilul nostru strategic ca țară la Marea Neagră depinde și de aceste aspecte.

Aceste domenii nu sunt simple domenii ce trebuie protejate ci sunt însăși generatoare de securitate, deoarece oferă lucruri în această parte a UE pe care nu le pot oferi celelalte țări cu același nivel de ușurință.

Norocul nostru vizavi de Rusia este că Ucraina i-a decimat în Marea Neagră, iar aici revin la ce ziceam mai devreme, cum că principalul nostru garant al securității, în acest moment, e o Ucraină care luptă și câștigă și îi ține pe ruși departe. Se aplică și în Marea Neagră, unde Ucraina fără flotă a reușit victorii navale de-a dreptul spectaculoase.

Războiul cognitiv e aici, dar statul român încă nu are o arhitectura de apărare

Cotidianul: Documentul diagnostichează foarte bine amenințările hibride, „războiul cognitiv”, vulnerabilitățile legate de gândirea critică și alfabetizarea media, dar oferă puține instrumente concrete. Cine ar trebui să fie, în mod clar și asumat, în prima linie a apărării spațiului informațional românesc și ce fel de arhitectură de cooperare între stat, societate civilă și educație ar fi necesară ca această strategie să nu rămână doar o constatare elegantă a propriei vulnerabilități?

Antonia Pup: Planul de implementare al acestei strategii naționale de apărare, care urmează să fie dezbătut în CSAT sperăm cât mai curând, va trebui să clarifice partajarea atribuțiilor între instituții pentru a securiza spațiul informațional românesc, mai ales în perspectiva alegerilor următoare. Pentru a organiza această partajare, consider că putem utiliza un patrulater instituțional autorități de reglementare – politicieni – servicii de informații – cetățean. Autoritățile de reglementare, în speță ANCOM, au atribuția implementării obligațiilor care le revin din Actul european privind serviciile digitale. CNA, o altă instituție de reglementare, trebuie să-și exercite rolul de gardian al mediului audiovizual românesc. Aici, din păcate, avem un vid de reglementare, care ar trebui clarificat de decidenții de la nivel politic: dacă un website nu este un serviciu media audiovizual licențiat, CNA nu are autoritate asupra sa. Această vulnerabilitate oferă mult spațiu proliferării dezinformării.

Politicienii, pe bază informațiilor culese de serviciile de informații românești, inclusiv din mediul digital și spațiul cibernetic, trebuie să fie cei care oferă direcția și conduc linia de răspuns a țării, mai ales dacă se află la conducere unor ministere sau agenții de resort: atribuie atacurile cibernetice, se coordonează cu aliații pentru a impune sancțiuni unor actori din spațiul cibernetic (dacă e cazul), transparentizează riscurile și le explică populației.

Citește și: Un parteneriat de securitate UE-Turcia made by Romania

Poate părea contraintuitiv, dar eu cred că în momentul de față politicienii aflați la conducerea țării sunt în prima linie a spațiului informațional românesc, iar reziliența democratică nu se poate construi fără partide politice puternice, partide care să poată trimite în funcții de conducere oameni competenți care să vegheze la respectarea regulilor, să securizeze spațiul informațional românesc și să inspire încredere cetățenilor.

Eforturile societății civile și ale presei sunt lăudabile, mai ales când vine vorba de inițiative de fact-checking, creșterea conștiinței civice în rândul publicului prin activități de educație nonformală, și chiar pre-bunking, dar societatea civilă organizată nu poate suplini la nesfârșit inacțiunea aleșilor. Un prim pas pe care l-aș vedea important de operaționalizat este crearea unui centru StratCom similar celui din Republica Moldova în interiorul Administrației Prezidențiale, care să livreze periodic analize Președintelui privind riscurile din spațiul informațional românesc, pe baza informațiilor culese de serviciile de intelligence. Președintele poate ieși ulterior în conferință de presă pentru a explica cetățenilor riscurile, dinamicile și, foarte important, răspunsul statului român.

Un asemenea centru poate fi modelat și după echivalentul american, Centrul pentru Influență Străină Malignă (FMIC), organizat în coordonarea Directorului național al comunității de informații. Acest centru are găzduiește și o, Divizie pentru Amenințări Electorale, care servește drept autoritate de coordonare și integrare a comunității de informații pentru toate activitățile, inițiativele și programele legate de securitatea alegerilor. FMIC conduce eforturile comunității de informații de a identifica și evalua influența și interferența străină malignă în alegerile din Statele Unite.

Tudor Dan Ancuța: Cea mai mare vulnerabilitate a României aici este tocmai lipsa de încredere a oamenilor în instituțiile statului. Degeaba vin ANCOM, CNA, STS, departamentele de cyber ale SRI sau orice altă instituție să lupte contra dezinformării și a altor forme de război informațional, amenințare hibridă etc., dacă oamenii din start au mai multă încredere în acele dezinformări decât în autoritățile statului. 

Lupta cu dezinformarea este necesară, dar din păcate o soluție cu adevărat bună nu a fost găsită până acum. Cert este însă că țările unde încrederea în instituții este mare tind să se descurce semnificativ mai bine.