Cutremur geopolitic la Tianjin

SFÂRȘITUL HEGEMONIEI OCCIDENTALE

Pe 31 august și 1 septembrie 2025, la Tianjin, un oraș uimitor din nordul Chinei, pe care am avut ocazia să îl vizitez cu câțiva ani în urmă, a avut loc un cutremur geopolitic de o magnitudine aptă a deplasa radical axa ordinii mondiale. 

Oficial acolo s-a desfășurat un Summit al Organizației de Cooperare de la Shanghai. Aceasta este un fel de NATO euroasiatic, adică o organizație ai cărei membri, inițial 6 iar acum 10, plus 16 parteneri speciali, și-au propus să coopereze pentru a obține securitatea colectivă, atât în raporturile dintre ei, cât și în raporturile cu terții. Întrucât accentul pe integrarea militară este mai slab decât în cazul NATO, iar organizația are și o dimensiune economică, putem vorbi despre o asemănare și cu OSCE. 

Dar nu despre asta este vorba. În realitate la Tianjin, sub aparența reuniunii liderilor unei organizații regionale, a fost dinamitat ceea ce mai rămăsese din ordinea unipolară americană, dar au fost demolate și ultimele vestigii ale imperialismului colonial european (în special britanic și francez), pentru ca pe terenul astfel eliberat să se ridice o nouă ordine globală inspirată de tradițiile istorice și culturale ale Asiei și în general ale Sudului colectiv. 

Evenimentul a fost făcut posibil, la aceste dimensiuni și cu acest conținut, grație sprijinului, probabil involuntar, al președintelui SUA, Donald Trump, care, dorind să refacă supremația Americii într-o lume obiectiv multipolară, adică acceptând inevitabilul multipolarității, dar sperând că poate obține un „multipolarism de dietă” ca un fel de „Diet Coke” sau „Coke zero”, în care doar SUA să conțină cantitatea normală de „zahăr al puterii”, a determinat coalizarea sau federalizarea Sudului colectiv, împingând unul în brațele altuia actori despre care până alaltăieri nimeni nu putea crede că vor accepta să joace în aceeași piesă. 

NOUA ORDINE GLOBALĂ SE NAȘTE ÎN CADRUL CELEI VECHI

Totul se petrece în logica goanei exclusive după profit a capitalismului specific individualismului protestant, ca și a celei a narcisismului frivol caracteristic superputerilor senilizate.

De îndată ce, la finele Războiului rece, marile piețe ale Sudului global, cu resursele lor naturale imense, cu mână de lucru ieftină, cu consumatori numeroși, cu legislație permisivă și cu regimuri politice având autoritatea necesară menținerii stabilității sociale, s-au deschis, capitalurile private din țările capitaliste dezvoltate au plecat să fertilizeze acest nou pământ promis de Dumnezeul neoliberalismului și neoconservatorismului nord atlantic, spre a culege de acolo averi sporite. Fenomenul, de o mare amploare, a sărăcit statele de origine ale industriei delocalizate și a conferit putere statelor de destinație în special asiatice, dar și sud-americane și africane. Pe nesimțite, cele din urmă au devenit creditorii bunăstării euro-atlantice și, în consecință, proprietarii datoriilor occidentale tot mai mari. Când datoriile ajungeau la scadență fie erau plătite în dolari devalorizați, tipăriți, după nevoi, de trezoreria americană, fie erau convertite spre a permite amânarea restituirii.

Pe de altă parte, Sudul global, altoind capitalismul american importat cu concepte confucianiste, budiste sau hinduse, a investit enorm în educație, cercetare și inovație, făcând dependentă economia statelor considerate până atunci a fi cele mai dezvoltate, de importul componentelor strategice necesare producției lor industriale produse de el, pe lângă dependența față de bunurile ieftine destinate consumului de bază; adică dependente de economia statelor evaluate ca fiind în curs de dezvoltare – „statele emergente” ca economii de piață funcționale.

Occidentul a căzut astfel într-o mare capcană ideologică.

Astfel, s-a crezut că performanța economică depinde de nivelul de privatizare a proprietății industriale, iar existența proprietății private generează „democrație americană” zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă. Cu alte cuvinte, succesul economiei de piață ar depinde de gradul de dezvoltare al democrației, o componentă esențială a acesteia fiind libera concurență, cu atât mai stimulativă cu cât competitorii sunt mai inegali; iar acolo unde modelul de democrație americană se instalează, generat de bunăstare, aducând bunăstare și garantat de bunăstare, politica externă devine pro-americană. Toate aceste prezumții s-au dovedit false.

Orientul, capitalizat prin delocalizarea corporațiilor occidentale, a demonstrat că economia poate fi performantă indiferent dacă regimul politic este liberal / democratic sau iliberal / autoritar, progresul depinzând mai mult de calitatea managementului decât de natura proprietății. Mai mult, acolo unde tradiția organizării sociale este autoritaristă și egalitaristă (așa cum se întâmplă, de regulă, în Sudul global), spre deosebire de liberalismul inegalitar anglo-american, capitalismul de stat extras din și impus de respectiva tradiție, consolidează patrimonial nu doar pe investitorul privat, ci și comunitatea în ansamblul său. Puterea astfel dobândită, grație cooperării dintre inițiativa privată și ordinea publică în cadrul unor regimuri politice meritocrate, aflate în contrast tot mai accentuat cu plutocrația euro-atlantică, conferă avantaje strategice statelor în cauză, împingându-le să ceară un loc la masa vechilor puteri globale și încurajându-le să intre în competiție cu acestea, mai degrabă decât să se supună exigențelor lor. Din atare rivalitate rezultă o nouă ordine mondială, propulsată de noi actori globali, respectiv de puterile emergente.

Reacția puterilor euro-atlantice consacrate față de emergența unor noi puteri purtătoare ale unei noi ordini globale, bazate pe reguli de comportament noi în relațiile internaționale, nu a fost însă aceea de recunoaștere a erorilor lor ideologice, de împăcare cu mersul istoriei, de acceptare a statutului inevitabil de putere decadentă (toate imperiile au avut soarta unei ființe vii și astfel s-au născut, s-au maturizat, au îmbătrânit și au murit pe o anumită treaptă a istoriei) și de asociere cu forțele schimbării spre a intra împreună în viitor, ci de negare, de opoziție, de sancționare a purtătorilor noului. Agresivitatea disperării puterilor decadente, narcisismul și aroganța ruptă de realitate, obsesia de a suplini incapacitatea de a oferi lumii pacea, dezvoltarea și demnitatea, prin războaie imposibil de câștigat (militare, comerciale, economice, monetare etc., convenționale, neconvenționale sau hibride), a determinat federalizarea puterilor emergente, pe deasupra vechilor tensiuni și în pofida zâzaniilor occidentale, împingându-le, după ce le-au împins spre putere, să conștientizeze solidaritatea intereselor, iar pe temelia ei să promoveze de capul lor, o ordine diferită de cea expirată și muribundă.

GEOPOLITICA NOII ORDINI GLOBALE

Deocamdată această ordine este neoccidentală. Dacă Occidentul, în loc să se asocieze arhitecților și constructorilor ei spre a se asigura că în proces și valorile, tradițiile și aspirațiile sale sunt luate în considerare, i se va mai opune mult, ea va deveni și antioccidentală.

1. Despre parteneriatul strategic fără limite dintre China și Rusia, deja se știa. Întâlnirea Putin-Xi i-a oferit celui dintâi și ocazia de a-și informa omologul chinez asupra înțelegerilor de la Anchorage.

Se pare că veștile nu au fost tocmai rele. Ele confirmă împrejurarea că Președintele Trump, din același instinct istoric care i-a făcut pe americani să îl retrimită la Casa Albă, sau potrivit unui plan cu subtilitate aplicat, demolează tot ceea ce a mai rămas din ordinea mondială clădită la sfârșitul celui de al Doilea Război mondial, în contextul sistemului bipolar iar apoi unipolar care i-au succedat. În acest sens, Donald Trump, nu este „agentul obiectiv” al Rusiei, așa cum a afirmat Președintele Portugaliei, probabil din solidaritate subiectivă cu fostele imperii coloniale britanic și francez cărora SUA le distruge acum și visul recuperării vechii măreții imperiale pe calea unui globalism neo-colonial, ci „agentul obiectiv” al istoriei.

2. Lovitura de teatru de la Tianjin a constat, însă, în aceea că acolo au fost proclamate, prin chiar gura premierului indian Narendra Modi și a președintelui chinez Xi Jinping, după decenii de conflicte, nu doar reconcilierea istorică, ci și parteneriatul istoric dintre India și China. În opinia mea, catalizatorul și garanția acestui parteneriat este chiar parteneriatul ruso-chinez.

În perioada în care India se lupta să scape de dominația britanică, SUA, deși era interesată de intrarea liberă pe piețele mondiale prin desființarea arbitrarelor granițe coloniale, având o relație specială cu Marea Britanie, aliat în lupta cu imperiul sovietic, nu a putut sprijini aspirațiile indiene. A făcut-o, în schimb, URSS, profitând de situație. Raporturile dintre Moscova și Beijing, pe atunci capitale a două puteri comuniste surori vitrege, fiind de asemenea tensionate, rușii i-au putut susține pe indieni și în litigiile lor legate de linia de frontieră cu China, lăsată moștenire de puterea colonială în retragere, cu intenția de a plasa în urmă pricini de dispută de natură a-i legitima intervenția.

Tot grație managementului prin zâzanie practicat de UK, India avea litigii grave și cu Pakistanul. Atunci, pe principiul că prietenul dușmanului nostru este dușmanul nostru, în timp ce dușmanul dușmanului nostru este prietenul nostru, SUA și-a îndreptat sprijinul spre Pakistan. Desigur, un sprijin specific american care îți dă cu o mână și îți ia cu două.

Schimbarea situației strategice la nivel mondial după încetarea Războiului rece și dispariția URSS, în special prin ridicarea unor noi puteri cu relevanță globală în Asia, și ascensiunea Chinei la rangul de rival strategic principal al SUA, au determinat Washingtonul să își modifice preferințele. Astfel, dorind să îngrădească puterea chineză printr-o mare alianță indo-pacifică reunind India, Australia, Japonia și Coreea de Sud, administrațiile americane au început să facă curte guvernului de la Delhi, uitând de cel de la Islamabad.

Pragmatici, indienii au acceptat logodna cu America, dar s-au ferit de căsătorie, amânând mereu și divorțul de Rusia. Aceasta în condițiile în care Rusia furniza Indiei resurse energetice și tehnologii esențiale pentru dezvoltarea sa, inclusiv spre a ține pasul cu China, în timp ce America oferea arme la prețul pieței pentru a o implica în tranșarea rivalităților americane cu China și celelalte puteri regionale. Pe când, chiar și ca membră a BRICS și OCS, India își continua jocul la două capete, ocolind adoptarea unei poziții clare și definitive în favoarea SUA sau a Rusiei, administrația Trump a „ajutat-o” să iasă din dilemă, punându-i taxe vamale de natură să o ruineze comercial și totodată aplicându-i sancțiuni pentru deciziile sale suverane referitoare la politica externă.

Astfel India nu a mai avut o altă opțiune rezonabilă și viabilă decât aceea de a menține parteneriatul deja trecut de testul timpului cu Rusia și, cu garanția acestuia, a trecut la normalizarea relației cu China, spre satisfacția lor și a întregului Sud colectiv, apt acum să discute de pe poziții de forță cu Washingtonul și cu pigmeii europeni.

Se conturează astfel și o trilaterală ruso-sino-indiană, care se articulează cu trilaterala Rusia-China-Iran, într-o concentrare de putere căreia Occidentul euro-atlantic nu are cum să îi facă față.

3. Președintele Iranului a fost și el prezent la Tianjin. Până acum, în contextul războiului din Ucraina și al negocierilor cu Occidentul euro-atlantic referitoare la un acord nuclear, Teheranul a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru a modera susținerea sa față de Rusia. Lucrurile nu se schimbaseră prea mult nici după bombardamentul demonstrativ american asupra instalațiilor de îmbogățire a uraniului iraniene.

Diplomația iraniană își dorea ca în discuțiile dificile, dar promițătoare, cu SUA, să intervină și UE ca un al treilea participant cu rolul de moderator strategic. Bruxellesul nu a făcut nimic în acest sens, incapabil să iasă din irelevanța sa strategică devenită cronică. În schimb, cu câteva zile înainte de Summitul de la Tianjin, triada războinică europeană Macron-Starmer-Merz a declanșat procedura revenirii la vechile sancțiuni economice aplicate Iranului, de astă dată pe motiv că acesta nu ar mai permite inspectorilor internaționali – cei care au spionat în favoarea Israelului și, mințind, i-au oferit acestuia un fals casus belli – accesul la amplasamentele bombardate. Iată un motiv pentru ca și Iranul să iasă din ambiguitate, să se alăture Chinei, Rusiei și Indiei, trimițând fiori de gheață deopotrivă la Washington, Bruxelles și Ierusalim.

Destinul istoric își urmează drumul. Cei care încearcă să îl oprească reușesc doar să îi accelereze marșul.

4. Dar nu este doar atât. La summit a participat și președintele Recep Tayyip Erdogan al Turciei, membră a NATO și a uniunii vamale cu comunitatea europeană, alături de șefii de stat și de guvern ai altor state turcice din Caucaz și Asia Centrală. De asemenea a venit și președintele Pakistanului, fost aliat al SUA transformat în aliat al Chinei, completând trilaterala Turcia-Pakistan-Iran.

Oricum, o reuniune internațională organizată de și în China, la care participă deopotrivă India și Pakistanul, dar și cele două Corei, respectiv controversatul dar nuclearizatul președinte al Coreii de nord, alături de Președintele parlamentului sud coreean, precum și Azerbaidjanul și Armenia, ca și Vietnamul și Cambogia, reprezintă un succes diplomatic amețitor.

Cu toții trimit în derizoriu strategia indo-pacifică a Americii, în ridicol neo belicismul UE și în lamentabil paranoia militaristă a extremismului israelian. 

5. De adăugat că la manifestările aniversare ale victoriei împotriva Japoniei, organizate la Beijing, imediat după Summitul OCS și oarecum în conexiune cu acesta, prin Președintele Slovaciei, vicepremierul Bulgariei și ministrul de externe al Ungariei, dar și prin foștii prim miniștri ai Belgiei, Greciei, Italiei și României, la care se adaugă președintele Serbiei și fostul președinte al Elveției, nici Europa (inclusiv unii membri UE și NATO) nu a lipsit. Uimitor și încurajator, a participat și un fost prim ministru al Japoniei.

Numai cei prezenți la Summitul OCS reprezintă cam jumătate din populația globului și statele lor realizează împreună un produs național brut cu mult mai mare decât statele G7. A te opune lor este zadarnic. A prelua conducerea procesului de reformare a ordinii globale este tardiv. Singura soluție este să ne asociem lor. Cei care nu vor înțelege asta, adică nu vor înțelege mersul istoriei, se vor condamna la a rămâne la periferia istoriei, dacă nu chiar la ieșirea din istorie. Să luăm aminte!