În urma unui parteneriat între Versailles şi oraşul Arras, a fost organizată, la Muzeul de la Abaţia Saint-Vast, o expoziţie mitică de caleşti, „Roulez carosses!”, ce va deschisă până în 10 noiembrie 2013. Este prima din cinci manifestări similare prevăzute pentru următorii 10 ani.
De la caleaşcă la berlină
Noul vehicul s-a impus ca un semn al poziţiei sociale, ca modalitatea cea mai simplă de a fi remarcat. Preţiozitatea materialelor, somptuozitatea ornamentaţiei, frumuseţea şi numărul cailor şi al servitorilor care îl escortau exprimau puterea prinţului sau bogăţia particularului care îl posedau.
Ceremonialul de la Curtea lui Ludovic al XIV-lea ridică trăsura la rang de simbol major al puterii.
Ca şi tronul sau patul regal, trăsura regelui este încarnarea monarhului. La recepţiile ambasadorilor, cu ocazia cortegiilor somptuoase, puterea prinţilor sau a statelor reprezentate se măsura în splendoarea echipajelor.
Cei opt cai atelaţi la trăsura imperială
Iar posesorii le folosesc în cele mai diverse împrejurări: călătorii la distanţă, parade la Bois, pe străzi sau pe bulevarde, mai târziu, mersul la teatru sau la Operă, drumuri de afaceri, vizite, turism în jurul lacurilor alpine, vânătoare sau curse şi chiar conducerea lor pentru simpla plăcere.
Pentru fiecare activitate, a fost creat un model specific. Dacă până la sfârşitul secolului al XVII-lea existau numai două tipuri, atunci au apărut cupeul, caleaşca, poştalionul sau berlina.
Apariţia „trăsurii moderne” i-a fost atribuită lui Jean Le Pautre, care a inventat, către 1660-1665, „caroseria” închisă, cu geamuri, cu portiere pe toată înălţimea vehiculului şi cu o parte specială în faţă, pe arcuri de fier, numită „gât de lebădă”, pe sub care puteau trece roţile pentru a face o întoarcere în unghi drept. Caroseria era astfel scurtată cu aproximativ un metru, ceea ce le făcea mai uşor de folosit. Succesul a fost rapid.
Trăsura Încoronării lui Carol al X-lea
Apărută la grajdurile regale în 1643, Caleaşca va deveni, timp de două secole, tipul trăsurii luxoase, un fel de regină a trăsurilor. Doamnele erau înnebunite după ea, pentru că puteau fi văzute şi-şi puteau etala toaletele. În 1671, celebra Madame de Sevigné îşi mărturisea încântarea: „Am fost ieri, eu şi fiul meu, într-o caleaşcă cu şase cai. Nu există nimic mai minunat, ai impresia că zbori”. Iar pentru un contemporan al ei, caleaşca este „unul dintre cele mai frumoase ornamente ale luxului bărbaţilor şi o capodoperă a industriei lor”.
Dar marea noutate a ultimului sfert de secol este Berlina. Montată pe un tren cu două brancarde, care împiedică răsturnarea caroseriei în cazul ruperii unui braţ de susţinere, este primul progres în materie de securitate. Destinată iniţial călătoriilor, se impune apoi ca vehicul de oraş şi de gală.
În secolul al XVIII-lea apar o mulţime de trăsuri uşoare, cabriolete, deschise sau acoperite cu o capotă din piele. „Nu mai eşti la modă, scrie revista «Mercure» din 1714, dacă n-ai o cabrioletă acoperită sau descoperită pentru plimbările nocturne”. Iar pentru plimbările doamnelor de la Curte sau ale prinţilor intră în vogă faetonul, prizat de anglomani, pe care tinerii eleganţi îl conduc ei înşişi.
Axul roţii Trăsurii Încoronării
Veacul al XIX-lea aparţine echipajelor frumoase. Cupeuri, landouri, berline, caleşti, dar şi o întreagă suită de trăsuri uşoare, cu nume diverse, de la „milord” la „faeton”, „dog-carts”, „tandem-carts”, şaretă englezească… Multiplicarea modelelor aduce cu ea o codificare a folosirii. Unele sunt folosite în oraş, altele la ţară. Unele sunt rezervate bărbaţilor, altele femeilor. Există trăsuri de iarnă şi trăsuri de vară…
Industrie de lux, fabricarea trăsurilor a fost întotdeauna în pas cu arta specifică fiecărei perioade şi a fost influenţată de modă. Forma lor se schimbă neîncetat, încât par făcute numai pentru a satisface gustul zilei sau capriciul comanditarului.
Domnia lui Ludovic al XVI-lea marchează adevăratul început al construcţiei de trăsuri franceze. Adoptând repertoriul formal şi decorativ al epocii, asociind tehnici şi materile diverse, lemn, fier, aramă, bronz, piele, ţesături, sticlă, dar şi fildeş, baga, cristal sau porţelan, trăsurile, sculptate, pictate, aurite, devin adevărate opere de artă. Decoratorii şi desenatorii, ca Le Pautre, Jean Berain sau Daniel Marot, furnizează modele, stabilesc forma, detaliile decorului. Exemplare cu marchetărie de aramă şi baga ieşeau din atelierul lui André-Charles Boulle.
Victoire, cu panourile metalice originale, datate 1825, opera pictorului aurar Gautier şi a pictorului Claude Francois Delorme
Sub domnia lui Ludovic al XV-lea, epoca rocaille a fost un moment de perfecţiune pentru caroseria franţuzească care a adoptat cu fervoare curbele, formele galbate, liniile sinuoase. Proiecte ale unor exemplare excepţionale au fost concepute de Jacques de Lajoüe şi Nicolas Pineau. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, triumfă însă linia dreaptă. Trăsurile, ca şi mobilierul sunt din nou în „gustul grec”. Dispar modelele asimetrice, scoicile sunt înlocuite cu frunze de acant, frize de perle, modele decorative ovale, cu o rigoare geometrică.
Industria trăsurilor era la apogeu în momentul apariţiei automobilului. Din 1891 încep să fie construite caroserii inovatoare pentru vehiculele motorizate, care păstrează însă stilul trăsurilor. Din 1900, majoritatea atelierelor fabrică caroserii pentru automobile, păstrând însă şi vechea producţie pentru trăsuri. Aceasta va dispărea cu adevărat după Primul Război Mondial.
Grajdurile regale de Castelul Versailles şi Muzeul Trăsurilor
Carul funebru al lui Ludovic al XVIII-lea
Un cap de Gorgonă, ca un soare regal, umbrit de aripile deschise ale vulturului imperial, capodoperă de bronz aurit, decorează partea din faţă a trăsurii lui Carol al X-lea, piesa-far a colecţiei de la Versailles, care a părăsit pentru prima dată castelul, pentru a fi expusă la Arras.
În secolul al XVII-lea, grajdurile regelui Franţei uimeau curtenii şi pe străinii în trecere pe la Curte. Amploarea şi fastul celor două construcţii gemene, cu planul în formă de potcoavă, depăşeau aproape palatul propriu zis. Grajdurile Mici şi Grajdurile Mari au fost construite de Jules Hardouin Mansart, începând cu anul 1679, când s-a accentuat politica de subliniere a măreţiei regatului, după victoria în războiul cu Olanda, care a consacrat un Ludovic al XIV-lea „în culmea gloriei omeneşti”. La Nord, Marele Grajd adăpostea caii de călărie, dresaţi pentru vânătoare şi pentru război. La sud, Grajdul Mic era locul trăsurilor, al cailor de atelaj şi de călărie obişnuiţi. Aici existau peste 600 de cai necesari deplasărilor şi călătoriilor regelui, fie de plăcere, fie la război sau la vânătoare. Ele constituiau o instituţie foarte importantă, în care lucrau aproape o mie de persoane: grăjdari, paji, valeţi pentru trăsură, vizitii, potcovari, medici, chirurgi, muzicieni…
„Muzeul Trăsurilor” ocupă, din 1985, una dintre galeriile Marelui Grajd, care şi-a păstrat aspectul vechi, cu lambriuri de stejar şi ieslele pentru furaje. Sutele de trăsuri, un adevărat tezaur care, la sfârşitul Vechiului Regim, serveau regelui şi Curţii, au fost împrăştiate după Revoluţie, prin vânzări ale mobilierului de la Versailles, în Războiul Vendeei, un departament în vestul Franţei, pentru nevoile notabilităţilor şi guvernului revoluţionar. În 1837, regele Louis Philippe a refăcut colecţia, în momentul în care a transformat castelul regal într-un muzeu consacrat „întregii glorii a Franţei”.
Decor realizat în 1856, cu îngeri purtând simbolurile imperiale
Aşa au ajuns aici trăsurile care prezentau un interes istoric: „Berlina de la căsătoria lui Napoleon I” sau „Carul funebru al lui Ludovic al XVIII-lea”, dar şi splendidele harnaşamente împodobite cu bronzuri şi pasmanterie cu fir de aur, sau o uimitoare colecţie de sănii. Pe aceste vehicule, trase de cai cu potcove cu crampoane, curtenii se plimbau pe aleile înzăpezite ale castelului Versailles sau pe Marele Canal îngheţat.
Expoziţia, organizată împreună cu Pas-Nord Calais şi oraşul Arras, este focalizată pe această colecţie, una dintre cele mai importante ale Europei, multă vreme necunoscută publicului, aşa cum specifică Jean-Louis Libourel, conservatorul şef al patrimoniului. Despre aceste adevărate obiecte de artă aminteşte în catalogul expoziţiei Hélène Delalex, comisarul adjunct. Spectaculoasele piese care şi-au regăsit strălucirea oferă mărturia animatei vieţi de Curte din timpul Vechiului Regim, al Imperiului şi al Restauraţiei.
O atmosferă apropiată de cea a luxoaselor exponate
Caleaşca mică a Delfinului Louis Charles, viitorul rege Ludovic al XVII-lea
Unul dintre jaloanele acestei colaborări a fost capodopera Castelului Versailles, „Intrarea solemnă a lui Ludovic al XIV-lea şi a reginei Marie-Thérèse în Arras, la 30 iulie 1667”, pictată de Van der Meulen. Marea compoziţie, realizată pentru Castelul Marly, are în prim-plan o minunată trăsură în lemn sculptat şi aurit. Cum cei doi parteneri posedă o importantă colecţie de trăsuri din Europa, fiecare comandată pentru un eveniment istoric precis, expoziţia scoate în evidenţă, pe de o parte, fastul acestor vehicule, fiecare un adevărat tron ambulant, iar pe de altă parte, urmăreşte evoluţia mijloacelor de transport cu tracţiune hipică. Obiectelor propriu zise li se alătură, în acest al doilea scop, o întreagă iconografie, inclusiv video-uri pentru explicarea caracteristicilor tehnice ale trăsurilor. Grajdurile de la Haras du Pin au făcut o demonstraţie a acestor caracteristici, plimbând un atelaj printre arborii din parcul castelului. Filmul este proiectat pe un ecran panoramic. Iar pentru ca atmosfera să fie cât mai apropiată de epoca luxoaselor exponate, organizatorii s-au gândit şi la zgomotele specifice.
Toate trăsurile au fost restaurate, astfel încât pot fi descoperite farmecul şi poezia decorului lor pictat.
O caleaşcă era o operă colectivă, condusă de un maestru în domeniu, care strângea toate elementele necesare: bronzuri, textile, sculpturi sau feronerie. Restauratorii au avut şi surprize. Harnaşamentele din mătase şi pasmanterie ale „Trăsurii Încoronării lui Carol al X-lea”, de exemplu, care au fost scoase pentru prima dată din casetele în care erau păstrate, s-au dovedit de o prospeţime neînchipuită, iar piesele de bronz cizelat şi aurit n-au trebuit decât să fie curăţate pentru a-şi etala splendoarea. Fastului i s-au adăugat la evenimentul pentru care a fost construită şi cei 8 cai înhămaţi.
Arta de a trăi la Curte
Caleaşca botezului Ducelui de Bordeaux
Fondată în secolul al VII-lea, pe ruinele unui oratoriu, locul de reculegere al sfântului, care a fost primul episcop al Arras-ului, Abaţia Saint-Vast era locul în care se păstrau moaştele sfântului. În epoca merovingiană, donaţia regelui Thierry al III-lea a conferit importanţă şi bogăţie mânăstirii benedictine, în jurul căreia s-a înfiripat un centru urban. În secolul al XVIII-lea s-a pus problema unei reconstruiri a lăcaşului, care a fost aprobată de cardinalul Armand-Gaston de Rohan. Monumentul este organizat în trei spaţii: curtea de onoare, curtea de oaspeţi şi mânăstirea propriu zisă. La Revoluţie, călugării au fost expulzaţi, iar clădirile au primit o funcţionalitate administrativă. Napoleon a oferit episcopului resursele necesare pentru a termina biserica, devenită catedrală, dar, în 1915, locul este distrus de un bombardament. Reconstruită în 1920 de arhitectul oraşului, Pierre Paquet, ea este adaptată la interior vieţii moderne, în timp ce faţadele păstrează aspectul clasic. Astăzi, ea adăposteşte Muzeul de Artă de la Arras, având-o ca directoare pe Anne Esnault.
Muzeul din Arras a fost înfiinţat în abaţie, în 1825. În pofida unei istorii frământate, colecţiile cuprind 20.000 de piese, sculpturi, picturi din secolul al XVII-lea şi obiecte din secolul al XIX-lea. Dala funerară a episcopului Frumald, vestigiu din vechea catedrală, „Îngerii de la Saudemont” şi „Fecioara cu pruncul”, comandată de Mahaut d’Artois, mărturisesc fastul şi mecenatul Evului Mediu. Cadrul monumental al Sălii Mays este potrivit pentru ansamblul unic de pictură religioasă din secolul al XVII-lea. Galeria flamandă şi olandeză, care abordează toate genurile, este relevantă pentru secolul de aur al picturii din Ţările de Jos. „Sfântul Francisc”, de Rubens, este un exemplu al artei baroce a Contrareformei. Într-o succesiune de saloane sunt expuse picturi şi mobilier, completate cu remarcabile piese de porţelan de Tournai şi Arras, evocând arta de a trăi a veacului al XVII-lea. Operele din secolul al XIX-lea reflectă curentele artistice ale Saloanelor de Artă, cu artişti ca Jules Breton sau Constant Dutilleux, admirator şi prieten al lui Camille Corot.
A fost odată… Trăsura Încoronării, a Căsătoriei lui Napoleon I, a botezului Ducelui de Bordeaux, Carul funebru şi Cupeul prezidenţial…
Sania cu leopard
De la apariţia lor în Franţa, la mijlocul secolului al XVI-lea, primele trăsuri au cunoscut un succes extraordinar. Ridicate de regi la rangul de simbol major al puterii, ele au devenit adevărate opere de artă.
„O trăsură este în acelaşi timp o maşină şi un obiect de artă; arhitectului care dirijează executarea ei îi trebuie cunoştinţele unui matematician şi calităţile unui artist”, explica, în 1864, „Ghidul constructorului de trăsuri”.
Fuseseră mult timp vehicule rudimentare, incomode, care, din cauza proporţiilor şi a sistemului de tracţiune, nu puteau circula pe drumuri înguste şi întortocheate, lipsite de orice confort, fără niciun mecanism de suspensie. Până în secolul al XVI-lea, în Franţa nu se fabricau decât căruţe. Puţinele trăsuri existente erau importate din Italia.
„Trăsura lui Francisc I”, decorată în 1542 cu picturi de către François Clouet, şi cea înfrumuseţată la interior cu devize, în 1552, destinată probabil Dianei de Poitiers, sunt printre primele trăsuri construite la Paris. Au fost primele cu coş suspendat grosolan cu lanţuri sau curele de piele.
Aceste noi vehicule erau rare şi erau folosite de femei, de amatorii de noutăţi, de bătrâni. Bărbaţii preferau să meargă călare. Foarte repede numărul lor s-a mărit însă în asemenea măsură încât „se poate spune că este egal cu cel al gondolelor de la Veneţia”, scria Jacques-Auguste de Thou. În timpul lui Carol al IX-lea, el a fost limitat din cauza blocării îngustelor străzi ale oraşului. Regele a promulgat, în 1563, un edict somptuar „pentru reformarea luxului”.
Trăsura Încoronării în expoziţie
În 1667, profitând de slăbirea coroanei spaniole, Ludovic al XIV-lea invadează Flandra. În acest război, suveranul francez apăra drepturile soţiei sale, regina Marie-Thérèse, asupra sudului Ţărilor de Jos. O campanie rapidă şi victorioasă. La 23 august, în acel an, Ludovic al XIV-lea şi regina Marie-Thérèse îşi fac intrarea triumfală, în Douai, eveniment marcat de o altă pictură a lui Van Der Meulen. În serviciul regelui Franţei, pictorul urma armata pentru a desena peisajele în care învingeau francezii. Plecând de la aceste desene, el a compus apoi o serie de tablouri menite să decoreze reşedinţele regale sau cartoane de tapiserie celebrând „Istoria Regelui”.
În lucrarea amintită, escortată de regele călare şi de un cortegiu impozant, regina, în trăsură, primeşte omagiul notabilităţilor oraşului. Fortificaţiile acestuia sunt redate cu exactitate, ceea ce nu se întâmplă însă cu trăsura. Pictorul a preferat un model de la începutul anilor 1680, perioadă în care a pictat tabloul, cu un frumos decor cu ghirlande vegetale şi amoraşi sculptaţi şi auriţi.
Moda curselor de sănii, împrumutată din ţările nordice, a apărut la Curtea Franţei la sfârşitul secolului al XVII-lea şi a durat până sub domnia lui Ludovic al XVI-lea. Doamna Campan, camerista reginei Marie-Antoinette, scria în memoriile sale despre „zgomotul de clopoţei cu care erau împodobite harnaşamentele cailor… varietatea formelor acestui fel de trăsuri, aurul cu care erau decorate” şi veselia ce însoţea această distracţie de iarnă. Chiar Ludovic al XV-lea îşi însoţea bucuros fiica, aşezat în partea din spate, ca un birjar, conducând caii cu crampoane şi acoperiţi cu şei de argint care să reflecte mai bine sclipirile zăpezii.
Adam Frans Van Der Meulen, Intrarea lui Ludovic al XIV-lea şi a reginei Marie-Therese
Forma şi decorul acestor sănii erau inspirate de obicei de creaturi fantastice sau rare şi din iconografia marină: delfini, sirene, himere, tritoni, dragoni înaripaţi, înconjuraţi de frunze de acant sau trandafiri lucraţi în foiţă de aur. Unele panouri pictate pe foi de argint acoperite cu un vernil verde deschis sau roşu sunt adevărate opere de artă, inspirate uneori de picturi, cum ar fi „Distracţiile iernii”, tabloul lui Boucher. În iconografia „Saniei cu leopard”, animalul cu gura deschisă şi muşchii încordaţi pare gata să sară, amintind de „Leopardul furios” de Oudry, expus în 1741 la Salon. Această distracţie hibernală a fost uitată după Vechiul Regim, reapărând însă, din când în când. Josephine Beauharnais şi-a invitat anturajul la o partidă de sănii în 1803 şi se pare că acelaşi lucru l-a făcut Napoleon al III-lea, în 1859.
60 de trăsuri, 60 de opere de artă
Harnaşamentele din piele cizelate cu mătase
Când s-a urcat pe tron în 1774, regele Ludovic al XVI-lea, fidel tradiţiei monarhice, a dorit o ceremonie a încoronării la Reims, „însoţită de cele mai auguste vechi uzanţe”. Iar trăsura a fost concepută ca atare. Este un adevărat monument sculptural cu cariatide în unghiurile caroseriei, cu îngeraşi „jucându-se cu atributele suveranului” pe acoperişul surmontat de statuia Minervei arătând viitorul. Ca o mobilă rocaille, trăsura este decorată cu bronzuri aurite, ghirlande, sori, coroane regale. Toate artele au participat la această ultimă caroserie a Vechiului Regim.
Ceremonia încoronării a avut loc la 11 iunie 1775. În 1794, Convenţia Naţională a decis prin decret distrugerea trăsurii: „Această trăsură, monstruos asamblaj de aur al poporului şi de exces de laudă, nu poate fi vândută din cauza formei sale colosale şi din cauza enormei reuniri de atribute ale feudalităţii şi ale josniciei pe care oamenii liberi trebuie să se grăbească s-o desfiinţeze”. Probabil furată, portiera stângă a fost păstrată în mod mirculoas. Identificată în 1946, ea a fost restaurată. Graţie acestui element au putut fi evaluate dimensiunile trăsurii lungi de 7 metri şi înalte de 4,5 metri.
Christian Bourgeois şi Jean Baptiste Detret, Întâlnire a lui Napoleon I
Despre tipologiile acestor vehicule scriau Garsault în „Tratatul” său despre trăsuri, dar şi Savary des Bruslons în „Champs-Elysée et autres promenades publiques de Paris”.
Pentru distracţia copiilor lor, regii şi prinţii comandau trăsurele trase de cai. Astfel, viitorii suverani îşi puteau etala, încă din copilărie, stilul regal de viaţă. Ca orice obiect destinat folosinţei regale, şi aceste mici vehicule aveau o decoraţie rafinată, pe lângă datele tehnice de ultimă oră. În 1787, Louis-Joseph-Xavier a construit o berlină pentru Delfin, primul fiu al Mariei Antoaneta, mort la vârsta de 8 ani. Linia elegantă a caroseriei roşu cu negru era subliniată de muluri aurite şi ghirlande de flori pictate. Trăsura avea două geamuri în faţă şi câte unul pe fiecare portieră. Montată pe un tren „gât de lebădă”, din fier aurit, caroseria era suspendată pe arcuri în formă de C. Replică exactă a unui model de dimensiuni normale, trăsura denotă o influenţă a modei englezeşti de la 1770.
În 1810, în vederea întăririi păcii cu Austria, Napoleon I s-a căsătorit cu Marie-Louise, fiica împăratului Francisc I. Eveniment mai curând politic decât matrimonial, nunta trebuia celebrată cu un fast demn de cei doi împăraţi. Napoleon a cerut un cortegiu de 50 de trăsuri de gală care să-l ducă de la Saint-Cloud la Luvru. Contele Nansouty, cel care avea grijă de grajdurile imperiale, a fost însărcinat să supervizeze această comandă ce se prezenta ca un adevărat pariu. Nu dispunea decât de 40 de zile pentru a echipa grajdurile care aveau numai 6 trăsuri în stare de funcţionare. 14 constructori de caroserii parizieni au fost mobilizaţi pentru a realiza la timp comanda celor două trăsuri pentru cuplul imperial şi a celor 32 de berline pentru suită. Construită cu puţin timp înainte de Gatting, trăsura „Victoire” a furnizat modelul pentru berlinele cortegiului. Acestea aveau 4 locuri, o caroserie cu 7 ferestre, îmbrăcată în ţesătură aurită cu emblema lui Napoleon. Din cauza urgenţei comenzii şi a circumstanţelor, uniformitatea nu era o soluţie. Astfel, „Cornaline”, care făcea şi ea parte din cortegiu, se distingea din mai multe puncte de vedere de „Victoire”. Chiar dacă avea acelaşi ten în gât de lebădă, semăna mai curând cu un landou şi nu avea decât trei ferestre. În tabloul lui Garnier, care a pictat cortegiul, aceste berline discrete contrastează cu trăsura imperială de o bogăţie ostentativă. Căsătoria civilă a avut loc la Saint-Cloud, iar a doua zi ceremonia religioasă trebuia să se desfăşoare la Luvru. Intrarea solemnă a cortegiului în Paris a fost prima apariţie a împărătesei în faţa poporului. Cuplul imperial a pătruns în oraş prin Arcul de Triumf, care se afla atunci în construcţie, mergând apoi pe malul Senei către Palat.
Caleaşca copiilor contelui D’Artois
După asasinarea Ducelui de Berry, în 1820, Franţa monarhistă era cu sufletul la gură, aşteptând să afle dacă văduva sa, care era însărcinată, va naşte un fiu care să asigure un moştenitor ramurii mai vechi a Bourbonilor, dinastia legitimă. Naşterea lui Henri-Dieudonné a fost întâmpinată cu entuziasm. A primit titlul de Duce de Bordeaux, iar botezul acestui „copil al miracolului”, cum l-a numit Lamartine, a avut loc în primăvara anului 1821, la Notre-Dame din Paris. În ziua respectivă, 27 de trăsuri, toate însoţite de gardă militară, au defilat între Palatul Tuilleries şi Notre Dame, dând semnalul începerii unei petreceri ce a durat 12 zile. Trasă de şase cai, berlina care îl ducea pe micul Duce a fost construită special de Getting, devenit celebru după implicarea sa în cortegiul nunţii lui Napoleon I şi intrat apoi în slujba Bourbonilor.
Trăsura avea un decor specific epocii Restauraţiei. În mare parte, ea relua repertoriul antichizant al stilului Empire, compus din vrejuri, ghirlande, capete de lebădă, dar a adăugat ostentaţie şi abundenţă. Cariatide au fost plasate în colţurile caroseriei, grifoni înaripaţi tronau în partea din spate, în timp ce o delicată friză în bronz aurit, cu amoraşi într-un decor vegetal fin cizelat, o înconjura. În 1830, Revoluţia din Iulie i-a detronat pe Bourboni. Henri-Dieudonné n-avea să domnească niciodată. Berlina Ducelui de Bordeaux a fost refolosită pentru căsătoria lui Napoleon al III-lea cu împărăteasa Eugenia de Montijo. Din nefericire, inevitabile modificări au alterat desenul original.
Sania cu patinator
Berlina încoronării lui Carol al X-lea a devenit vestită, fiind considerată un summum al artei trăsurilor. Aşa încât, de multe ori, este amintită numai drept „Trăsura încoronării”. Ea n-a fost folosită decât de trei ori: în 25 mai 1825 pentru încoronarea de la Reims, în 6 iunie, acelaşi an, pentru intrarea în Paris şi în 1856 pentru botezul fiului lui Napoleon al III-lea. Construcţia ei corespunde dorinţei lui Carol al X-lea de a reînvia fastul monarhiei de drept divin. A fost reluată baza unei caroserii desenate în 1814 de arhitecţii Percier şi Hittorff pentru încoronarea lui Ludovic al XVIII-lea. Meşterii au făcut din această mare Berlină de Gală cu 8 ferestre un adevărat tron ambulant. Sub îndrumarea specialistului în caroserii, Daldringen, tâmplarul şi sculptorul, bronzierul, pictorul, aurarul şi meşterul în broderii au rivalizat în fantezie şi abilitate. Roţile, din lemn aurit, au spiţele în formă de baluştri, imitaţi după carele antice. O parte a caroseriei este în bronz aurit. Panourile de aramă originale, pictate de Delorme, au fost înlăturate în 1856 şi înlocuite cu emblema imperială. Costul acestei minuni aurite în întregime a fost de 325.000 de franci, aproape suma pe care o va cheltui după câţiva ani Louis-Philippe pentru a restaura şi a remobila integral Castelul Pau.
În septembrie 1824 se sfârşea Ludovic al XVIII-lea. Timp de o săptămână, trupul lui a fost expus într-o capelă a Palatului Tuilleries, apoi cortegiul s-a îndreptat către Biserica Saint-Denis, unde a fost înmormântat. Pe tot drumul, o mulţime de oameni i-a adus ultimul omagiu. Era fără îndoială delicată construirea unui car funebru înaintea morţii suveranului. S-a decis folosirea unei trăsuri existente, care servise şi pentru funeraliile mareşalului Lannes în 1809 şi ale Ducelui de Berry, în 1820.
La Victoire, caleaşca achiziţionată de Napoleon I pentru căsătoria cu Marie Louise
Au fost făcute schimbări pentru cortegiul lui Ludovic al XVIII-lea. Decorul se baza pe o iconografie monarhică şi funerară în acelaşi timp. Imperiala pare susţinută de patru îngeri, în timp ce genii funerare, cu torţa răsturnată, poartă coroana regală ornată cu palmete şi pene. Lemnul aurit cu aur alb al sculpturilor creează o armonie subtilă cu catifeaua neagră cu franjuri de argint, brodată cu flori de crin şi simbolurile Franţei. Sicriul era acoperit cu catifea violet. Trăsura a fost restaurată în 1995, în forma sa din 1824.
Epocile democratice au renunţat la ostentaţie. După căderea lui Napoleon al III-lea, în 1870, cele 60 de trăsuri ale casei imperiale au fost vândute la licitaţie.
Dar, destul de repede, exigenţele de reprezentare ale noilor preşedinţi ai Republicii au impus dotarea Preşedinţiei cu diverse vehicule adaptate circumstanţelor oficiale, cum ar fi primirea suveranilor străini, vizitele în departamente, Epoziţiile Universale şi inaugurările de tot felul. Deplasările şi paradele în caleaşcă fac parte din ceremonialuri şi prezintă un risc deloc neglijabil.
Cupeu pentru Preşedintele Republicii, de Georges Ehler
În 1894, preşedintele Sadi Carnot a fost asasinat pe când se afla într-o astfel de trăsură. Câţiva ani mai târziu, un atentat împotriva Preşedintelui şi a regelui Spaniei, Alphonse al XIII-lea, s-a produs în condiţii similare. Grajdurile imperiale s-au extins, în timpul celei de a III-a Republici, de la Alma pe Quais d’Orsay. Cu excepţia somptuoasei berline de gală, creată de Muhllbacher în 1896, toate trăsurile se disting printr-o mare sobrietate decorativă. Cupeul de oraş şi de gală creat în 1880 constituie unul dintre cele mai relevante exemple. Este opera lui Georges Ehrler, vechi furnizor al casei imperiale. Sinonim cu eleganţa, cupeul, prin forma sa epurată, se pretează perfect lipsei de decor. Pe fondul negru şi albastru închis al caroseriei nu se află decât muluri şi baghete aurite ca şi stema Republicii. În schimb, luxul stă în detalii, în suspensiile de un confort incomparabil.
După Primul Război Mondial, echipajele iau drumul muzeelor şi pot fi admirate de public.
