Democraţia nu prea trezeşte afecţiunea oamenilor. Cu ardoare şi emoţie se poate vorbi despre patrie ori neam, despre strămoşi sau eroii fondatori, despre dreapta credinţă, eventual despre umanitate, dar nu şi despre democraţie.Iar situaţia aceasta nu e de azi, de ieri. Şi nu criza economică generalizată şi consecinţele sale sociale şi politice au generat tendinţa. Pentru unii, membri ai intelighenţiei de tradiţie conservatoare sau politicieni pragmatici, neîncrederea în democraţie este expresia credinţei în adevărul absolut al sentinţei platoniciene privind incompetenţa şi cecitatea demosului. Cum să dai putere unor ignoranţi? Poporul trebuie îndrumat, manipulat, dar nu crezut. De aceea i se şi indica permanent drumul pe care trebuie să o ia. Dar şi pentru mulţi dintre ceilalţi, cei care nu au aderat la vreo „şcoală” sau „clică”, şi care nu au prejudecăţi, democraţia rămâne vagă, goală de conţinut, într-un cuvânt, neatractivă.
În aceste condiţii, nu e de mirare că asistăm la o tentativă de de-democratizare simbolică a societăţii româneşti la care participă o coaliţie eterogenă care îşi promovează programul sub privirile unei societăţi năucite de cascada schimbărilor politice, societale sau tehnologice. Poate că nu vor rămâne uniţi pentru multă vreme, dar, pentru moment, între fundamentaliştii ortodoxişti care predică noua cruciadă a românismului şi neoconservatorii de tendinţă neoliberală ce se revendică de la un aşa-zis model american se manifestă o suprapunere îngrijorătoare. Ca şi între cele două războaie mondiale, şi acum, societatea românească demonstrează o maximă toleranţă faţă de tot felul de excese şi extreme. În numele majorităţii, spectacolul ostracizării minorităţilor de tot felul e în plină desfăşurare. Iar dezbaterea despre Reformă e un nou prilej de a apăra România de „vechea Europă”. Aici se poate observa un adevărat entuziasm, cel puţin în cazul celor ce vor să dea tendinţa, în favoarea adevăratelor majorităţi (o nouă dictatură a altui proletariat, în fond) şi a unui model politic „natural”. Iar democraţia, cu egalitatea şi protecţia minorităţilor pe care o presupune, nu e considerată deloc naturală.
În acest sens, băsescianismul, denumire propusă, mai în glumă, mai în serios, de Sever Voinescu pentru a exprima viziunea şi practica politică a lui Traian Băsescu, dezvăluie nu numai o mişcare prezidenţială, ci şi o direcţie politică a cărei interpretare nu se poate realiza în afara contextului. Şi, aşa cum transpare din efortul de definire şi discursul politic al „fidelilor”, băsescianismul s-ar dezvălui ca un gaullism post-democratic altoit pe tradiţia conservatoare şi ortodoxistă a societăţii româneşti.
Dacă, în general, în fostele ţări comuniste, ideea că modelul economic care a dus la căderea comunismului s-ar fi dovedit depăşit e privită cu oarecare reţinere, în România este pur şi simplu respinsă. Nu la îndreptarea capitalismului şi a societăţii pentru a da mai multă consistenţă promisei egalităţi întru bunăstare făcută de democraţie se referă cei ce cer reforma, ci la schimbarea Constituţiei, devenită chintesenţa răului. Modelul neoliberal nu este deloc vizat. Numai că nu se prea poate vorbi despre o democraţie neoliberală. Iar cei care se revendică fără rezerve de la neoliberalism, chiar într-o epocă în care în alte părţi această viziune (termen ce trebuie interpretat atât în sensul de concepţie despre lume, cât şi de proiecţie imaginară) este considerată responsabilă pentru criza mondială, trec peste acest fapt. Căci „democraţia neoliberală” nu e nici democratică, nici liberală. Întorcând spatele democraţiei liberale, fondată pe controlul puterilor şi parlamentarism, pseudo-democraţia bazată pe supremaţia pieţei pune în primejdie însăşi logica civică pe care s-a construit societatea „burgheză”: deschiderea faţă de diversitate şi toleranţa faţă de minorităţile de orice fel.
