De ce plătim mereu prețul celui mai scump MWh – și de ce nimeni nu schimbă legea?

Chisăliță vs. ultimii 20 de ani de miniștri: un decalaj care ar trebui să doară

Am fost întrebat, în ultimele zile, de zeci de oameni din branșă și din afara ei, ce părere am despre Programul de Guvernare și despre noul ministru al Energiei, Dumitru Chisăliță. Răspunsul meu e scurt și fără menajamente: între Chisăliță și aproape toți miniștrii Energiei pe care România i-a avut în ultimii douăzeci de ani există un decalaj de profesionalism și competență atât de mare, încât avem 20 de locuri libere până la ei. Nu e o comparație din politețe! E o constatare rece!

Programul de Guvernare trebuie judecat pe mai multe paliere. Primul și cel mai important: dacă este aliniat Strategiei Naționale de Apărare și Strategiei Energetice Naționale. Răspunsul e nuanțat, dar dur.

Strategia Energetică, adoptată în noiembrie 2024, e deja un document perimat. În doar doi ani, „noua dezordine energetică” – secete extreme, prețuri volatile, dependență de importuri scumpe, lipsa stocării și o piață europeană care s-a resetat complet – a aruncat la gunoi aproape toate datele pe care s-a construit aceasta. Continuăm să pretindem că un document din 2024 mai poate ghida un sector care, în 2026, arată total diferit. E o formă de autoamăgire instituțională.

În schimb, alinierea la Strategia Națională de Apărare există, cel puțin pe hârtie. Chiar dacă din cele 148 de pagini ale Programului de Guvernare, doar vreo șapte sunt dedicate explicit sectorului energetic – o disproporție care spune totul despre prioritățile reale ale clasei politice – direcțiile majore (securitate energetică, reducerea dependenței de importuri, valorificarea resurselor interne) coincid cu logica de apărare a țării. Dar coincidența nu e suficientă.

De aici se naște prima urgență absolută: rescrierea imediată a Strategiei Energetice. Nu o actualizare cosmetizată. O rescriere de la zero, pe date reale, pe riscuri reale și pe un calendar de implementare care să nu mai permită amânări politice.

Șase obiective, două ziduri și o legislație care blochează tot

Programul de Guvernare vorbește despre șase obiective strategice. Hai să le luăm pe rând, fără mănuși.

Securitate energetică. Aici e una dintre puținele părți meritorii. Se pune accent pe creșterea producției interne și pe stocare – atât la gaze, cât și la electricitate. Și, mai ales, se scrie negru pe alb ceva ce trebuia spus de ani de zile: cărbunele iese din mix doar atunci când există o capacitate de înlocuire cu aceleași caracteristici de putere și disponibilitate. Nu mai avem de-a face cu ideologia verde de vitrină. Avem, în sfârșit, o condiție de securitate. E un progres. Mic, dar real.

Emisii reduse de carbon. Se mizează pe regenerabile, nuclear, hidro și pe noile combustibili – hidrogen și biometan. Corect pe hârtie. Problema e că România a mai scris de zeci de ori aceleași fraze și a livrat, de fiecare dată, întârzieri, licitații anulate și proiecte blocate. Vom vedea dacă de data asta se trece de la listă de dorințe la calendar cu termene și responsabili.

Eficiență energetică. Se vorbește despre termoficare, despre clădiri (acolo unde se pierd cei mai mulți megawați temici) și despre industrie. E locul unde se poate câștiga cel mai rapid și mai ieftin. Doar că eficiența energetică a fost, de două decenii, cenușăreasa programelor de guvernare. Vom vedea dacă acum iese, în sfârșit, din debara. (nu ma refer la acea debara ci la cea din povestea Cenușăresei)

Accesibilitate și competitivitate. Sprijin pentru consumatorii vulnerabili. Frumos. Doar că aici vine asteriscul pe care îl tot scriu de ani de zile: Ministerul Muncii a reușit, în tot acest timp, să definească ce înseamnă „consumator vulnerabil”? Nu. Și totuși tot programul de sprijin se bazează pe această noțiune care încă plutește în aer. Dacă nu știi pe cine ajuți, cum măsori impactul?

Piețele de energie. Programul spune că trebuie „clarificate mecanismele pieței”. Eu sunt mult mai dur: piețele trebuie reformate radical. Nu cosmetizate. Nu „clarificate”. Schimbate din temelii prin legislație nouă. Pentru că actuala construcție de piață produce, sistematic, prețuri aberante, volatilitate inutilă și transfer de riscuri către consumator. Citiți până la final – mi-am propus să vă enervez. Și o fac cu bună știință.

Digitalizarea rețelelor. E urgentă. Disperat de urgentă. Dar aici avem două ziduri:

1. Transelectrica a început modernizarea. Doar că, atâta timp cât legea managementului corporativ rămâne în forma actuală, totul se va mișca cu frâna de mână trasă.
2. Rețelele de distribuție sunt concesionate și aflate sub management privat. Cum obligi aceste companii să investească serios în digitalizare fără sprijinul ANRE? Iar ANRE, în forma actuală, nu e reformabilă. E o instituție care și-a demonstrat, în repetate rânduri, incapacitatea de a forța ritmul.

Și mai rămâne viteza. Statul deține peste 70% din producția de energie. Ar trebui să fie un avantaj. În realitate e o piatră de moară. Cu actuala legislație a achizițiilor publice nu se poate face nimic într-un orizont scurt sau mediu. Managerii de la companiile de stat – cei bine intenționați – știu asta mai bine decât oricine. Și tac. Pentru că sistemul i-a învățat că vorbitul pe față costă.

Fără legi noi, totul e zgomot

Prima concluzie e necruțătoare și trebuie spusă fără ocol: Fără schimbarea radicală a legislației privind piețele de energie, a legislației achizițiilor publice și a legii managementului corporativ, în industria energetică românească nu se poate face aproape nimic.

Nu e vorba de „îmbunătățiri”. Nu e vorba de „ajustări”. E vorba de legi care, în forma actuală, blochează sistematic orice progres real. Industria energetică a României nu suferă în primul rând de lipsă de bani, de lipsă de proiecte sau de lipsă de oameni competenți. Suferă, în cea mai mare măsură, de legi nedrepte, greoaie și, adesea, de-a dreptul ostile funcționării normale a sectorului.

Atâta timp cât aceste trei legi rămân neschimbate, orice program de guvernare – oricât de bine intenționat – rămâne un exercițiu de retorică. Chisăliță poate fi cel mai competent ministru din ultimii douăzeci de ani. Poate avea cele mai corecte diagnosticuri. Poate ști exact ce trebuie făcut. Dar fără instrumentele legislative necesare, va fi un om care aleargă cu cătușele la picioare.

Am spus că vreau să vă enervez. O fac intenționat. Pentru că doar presiunea publică mai poate forța decidenții și Parlamentul să schimbe legislația pieței de energie.

Sunt convins că majoritatea celor care citesc aceste rânduri n-au auzit niciodată de „prețul marginal” și de modul în care acesta dictează, zi de zi, ce plătim la factură. Pe Piața pentru Ziua Următoare (PZU) – cea mai mare și mai importantă piață a OPCOM – prețul energiei electrice nu se stabilește după costul mediu al producției din România. Se stabilește după ultima ofertă acceptată, cea necesară pentru a acoperi cererea într-un anumit interval. Cu alte cuvinte, prețul este dictat de centrala cea mai scumpă care mai trebuie pornită ca să se echilibreze sistemul. De regulă, o centrală pe gaz sau pe cărbune.

Și aici vine absurdul: toate celelalte centrale – hidro, nuclear, eolian, fotovoltaic – care au costuri de producție mult mai mici, vând energia la același preț ridicat stabilit de ”capacitatea marginală”. Producătorul unui MWh din vânt sau din soare încasează exact același bani pe care îi încasează producătorul unui MWh din cărbune sau din gaz. Diferența de cost rămâne profit curat pentru cei ieftini. Iar factura o plătește consumatorul.

Repet, ca să fie clar: noi, toți, plătim mereu prețul celui mai scump producător. Și banii respectivi îi încasează și cei care produc mult mai ieftin. E ca și cum am fi niște idioți care acceptă, în fiecare zi, să plătească prețul de limuzină pentru o cursă făcută cu autobuzul. Acesta nu e un detaliu tehnic. Este inima mecanismului care face ca prețurile din România să fie, sistematic, printre cele mai ridicate din Europa, chiar și atunci când producția internă ar putea fi mult mai ieftină. Și totuși, nimeni din Parlament nu pare grăbit să-l schimbe.