De două ori salariul unui mecanic: Câștigurile fabuloase din bordelurile Capitalei

Câștigurile din cea mai veche meserie

Un mecanic de locomotivă era una dintre cele mai bine plătite meserii din Bucureștiul interbelic. Câștiga în jur de 850 de lei pe lună. O prostituată căutată din aceeași perioadă putea încasa mai mult decât dublul acestei sume, dar într-o singură noapte bună.

Acest lucru arată cum funcționa economia „celei mai vechi meserii”.

O piramidă de venituri, nu o sumă fixă

Prostituția interbelică nu avea un tarif unic. Exista, în schimb, o structură de prețuri pe mai multe niveluri, în funcție de cine oferea serviciul și cui.

La baza piramidei erau fetele „de mahala” din zone precum Crucea de Piatră, iar tarifele lor erau accesibile oricui, între 200 și 300 de lei pe noapte.

Cele mai căutate dame ajungeau însă și la 2.000 de lei pe noapte, scrie bucuresti.ro.

Suma depășea, prin urmare, mai bine de două ori salariul lunar al unui mecanic de locomotivă. Deși neconfirmată dintr-o a doua sursă independentă, sursa citată nu infirmă totuși această posibilitate.

Un abonament lunar la o casă de toleranță costa 50 de lei, potrivit unui document de arhivă păstrat din epocă, adică aproape două kilograme de carne de porc, la prețul zilei.

Abonamentul acoperea un anumit număr de „vizite”, iar regula era simplă. O noapte întreagă echivala cu două ”numere”, iar clienții fideli primeau reduceri.

Citește și: Bucureștiul interbelic, orașul distracției. Localurile celebre care atrăgeau elita Capitalei acum un secol

În același timp, pentru o întâlnire cu mai multe ”numere” și găzduire peste noapte, tariful se putea apropia de jumătate din salariul lunar al unui muncitor specializat.

Astfel, puse cap la cap, calculele indică un câștig mediu de 7-8 salarii medii pe economie, lunar, pentru o prostituată care era înregistrată legal.

Cifra este citată în presa vremii, fiind reluată de istorici contemporani.

Cu toate acestea, metodologia exactă din spatele ei rămâne însă neclară.

Potrivit unei alte surse, cifra indicată este însă diferită, respectiv 7.500 lei/lună, fără să lămurească dacă cele două calcule sunt comparabile.

Unde se duceau, de fapt, banii

Dar banii nu rămâneau, în cea mai mare parte, la femeile care își asumau riscul practicării acestei meserii.

Fiecare casă de toleranță era condusă de o matroană, proprietara stabilimentului.

Cea mai mare parte din încasări îi revenea acesteia, potrivit surselor, care nu dau însă o cifră exactă.

Restul se ducea pe chirie și întreținere. Pentru segmentul de lux, cel al caselor de rendez-vous, se adăuga adesea și costul pentru protecție, un polițist sau un personaj cu greutate în oraș.

Câteva femei reușeau totuși să acumuleze suficient cât să iasă din sistem.

O muzeografă intervievată de România TV povestea despre femei care, după doi-trei ani de activitate intensă, ajungeau să-și cumpere un imobil, însă relatarea începea cu „se spune că”.

Acestea se retrăgeau, se pare, într-o ocupație convențională ulterior, deși pentru majoritatea femeilor mobilitatea socială reală rămânea, cel mai probabil, excepția, arată sursa citată.

O industrie cu statistici oficiale

Ceea ce distinge acest fenomen de altele similare, din alte epoci, este gradul de evidență administrativă.

Poliția Capitalei ținea o contabilitate a numărului de femei înregistrate. Erau 243 în 1875, 354 în 1898, pentru ca spre finalul anilor ’30, numărul să ajungă la 1.272 de prostituate cu condicuță.

La acestea se adăugau 1.050 care practicau clandestin, fără vreo evidență.

Piața legală, taxată și supravegheată, funcționa deci în paralel cu cealaltă, complet informală.

În sistemul reglementat se plăteau taxe și se făceau controale medicale, în timp ce în afara lui costurile erau exceptate, ca de altfel și protecția pe care sistemul o oferea în schimb.