De la Belgrad la Cluj

„Zilele îmi aparţin, nopţile nu, teatrul îmi e încă partener în lume.“

Celebrul Festival de la Belgrad, BITEF, care cunoaşte o adevărată renaştere graţie unui director strălucit, Ivan Medenica, şi-a consacrat ultima ediţie de la mijlocul lunii septembrie spectacolelor de lungă durată şi a plasat-o sub semnul simbolic al unor „voiaje epice“, trip epic. Practica aceasta s-a impus în ultimul timp, devenind aproape o modă ce s-a extins pe scenele occidentale, unde putem vedea frecvent reprezentaţii începând de la șase ore în sus. Dar acum, evenimentul cu ecouri internaţionale îl reprezintă Olympus, semnat de Jan Fabre, care durează 24 de ore. După Salonic, Paris şi alte oraşe, el a fost prezentat la Belgrad. Adevărată piatră de încercare şi pentru dansatori, şi pentru spectatori, challenge care implică efort, dăruire completă și rezistenţă maximală.

Scenă din Olympus

Acum mai mult de 40 de ani, Robert Wilson lansa provocarea unui spectacol de 24 de ore. Acum, Jan Fabre, cu Olympus, reînvie pariul de altă dată, dar înscriindu-se într-o adevărată mișcare generală a ciclului lung, a duratei extreme, căruia festivalul BITEF din Belgrad, condus de Ivan Medenica, i-a consacrat ediția recentă. Jan Fabre se afiliază tentației actuale care s-a extins și în numele căreia sunt numeroase reprezentațiile ce variază de la 8 la 12, 14, 16 ore. Ea nu e proprie doar teatrului, ci și domeniilor vecine: romanele numără în mod curent 600 de pagini, filmele, ca acelea ale lui Bela Tar, depășesc cadrul temporar obișnuit, instalațiile ocupă spații vaste, odinioară nicicând utilizate. La Paris, le Grand Palais, cu vastele-i cupole transparente, s-a constituit un loc privilegiat pentru neașteptatul succes al ciclului Monumenta, care a reunit evenimente „hénaurme“, cum spunea Afred Jarry, semnate de artiști ca Anselm Kieffer, Christian Boltanski, soții Kabakov, Kapoor, toți partizani ai dilatării maximale, ai depășirii limitelor tradițional respectate. „A adopta formatul mare“ devine un simptom al artei actuale ce își afirmă nesupunerea față de imperativele vitezei și ale reducției mesajelor proprii comunicării virtuale. La ora „vitezei“ generalizate, numeroși sunt artiștii care adoptă postura rezistenței cultivate grație acestor opere refractare dimensiunilor obișnuit admise: ele se constituie în citadele ce se înalță provocator pentru a-și afirma repulsia față de constrângerile unei lumi grăbite, supuse „imediatului“ și instantaneității. Și Olympus este azi exemplul emblematic.

Romeo şi Julieta

„Formatul mare“ nu e inocent: el implică riscuri odinioară evitate, căci poartă în sine germenul periculos al artei oficiale. Tot ce este oficial vizează expansiunea celebrării, reclama, nu „reducția“, ci „supradimensionarea“ ca probă a cultului profesat sau a eroului omagiat: alegoria Libertății sau a Justiției, statuile care au fost dedicate lui Stalin sau atâtor altor dictatori… Atracția pentru „mare“ face parte din simptomele unei devoțiuni explicite acordate subiectului tratat. Odată, fiind la Râmnicu Vâlcea, un fost colaborator „ceaușist“ îmi împărtășea voința de a-i înălţa o statuie lui Mircea cel Bătrîn; „Dar, sunt peste tot“, i-am răspuns. „Însă niciuna pe cal“, îmi replica el! Formatul mare se manifesta prin parăzi și sărbători unanimiste: el cultiva autoritatea! „Formatul mic“ n-a fost niciodată asociat servitudinii politice, partizanatului dictatorial. El prezerva o doză de subversiune, „o șopârlă“.

„Formatul mare“, „durata extremă“ invită dincolo de estetica unui produs – carte, spectacol, instalație – la efectuarea unei „experiențe“. Olympus o procură cu o intensitate particulară – e „experiența comunitară“ proprie acestei ceremonii profane cu tot ce produce ea ca uitare de sine și concentrare colectivă –, 24 de ore. Spectacolul este un conglomerat care alternează momente de geniu și neîmpliniri evidente. Olympus e o construcție fisurată, dar nu tocmai această antinomie e consecința duratei extreme? Practicînd asemenea challenge-uri, artistul se iubește pe sine și, narcisic, nu se resemnează la eliminarea proprie „formelor scurte“, ci adoptă acumularea indispensabilă unor asemenea catedrale. Formulând câteva modeste remarci critice după un spectacol lung, Ariane Mnouchkine mi-a răspuns odată: „Te înșeli, Georges. Totul și toți sunt admirabili!“ Ea, ca Fabre sau alții, își iubea opera în integralitate. De aceea viziuni fulgurante și rataje flagrante alternează. Perfecțiunea nu e proprie „formatului mare“.

Portocala mecanică

Wagner, care a iniţiat „formatul mare“, a impus tăcerea, şi obscuritatea înseamnă un climat propice cultului mitic pe care a vrut şi a reuşit să-l impună. Azi, dimpotrivă, la Olympus, nu tăcerea aceasta reculeasă, ci forfota discretă a bâjbâielii definește climatul sălii ce parțial se eliberează. Nimeni nu rămâne imobil, se intră, se iese, se scandează recepţia ca o emisiune de televiziune: hazardul e legea. Eu n-am ieşit, dar în cele 17 ore s-au alternat imagini fulgurante şi lungi, interminabile, penibile secvenţe. E preţul plătit pentru durată şi… consecvenţă, ca a mea!

Diferite sunt operele semnate de Robert Wilson, concepute nu ca suită de secvenţe, ci ca o repetiţie obsesională a motivelor cu tot ceea ce implică ea ca extensie a duratei. Asemenea spectacole pot dura la… infinit! Ele dispun de o logică proprie ce se autogerează în mod organic. Și la Belgrad am putut asista la o reprezentație Quizola, a grupului Unforced Entertainment, în care succesiunea vorbelor părea să respecte logica jazz-ului și a ceea ce a produs el ca improvizație simptomatică: jam session! Spectacole procesuale cărora lungimea le este intrinsecă. Conceput pentru 24 de ore, spectacolul n-a durat decât şase ore, dar afirmând o fluiditatea necunoscută lui Fabre la care secvențele se succed, scene arbitrar reunite: fie în numele proiectului de a reactualiza mituri antice, fie de a propune imagini plastice autonome sau a insera preocupări biografice proprii lui Fabre. Aici, doar energia artistului asigură unitatea ansamblului cu întreaga-i forță și incoerență.

Procesul

Spectacolele cu o durată extremă se constituie adesea în evenimente memorabile. Ni le amintim! Am trăit în intimitatea lor o noapte. Am urmărit destine și am explorat panorama lumii cu peisaje și perspective unice. Criteriul memoriei consacră reușitele emblematice ale teatrului. Și Olympus aparține acestei familii.
Întâlnirile Internaţionale de la Teatrul Naţional din Cluj, condus de Mihai Măniuţiu, şi-au ales ca emblemă problematica „extremelor“. La Cluj, mai demult Liviu Maliţa a dedicat două volume memorabile Extremelor artei, problematică azi actualizată. Aici, eu însumi am prezentat o conferinţă intitulată Extremele teatrului – teatrul extremelor. Am încercat mai întâi să reamintesc gustul pentru puritatea extremelor în artele tradiţionale, unde comicul şi tragicul sunt disociate şi intervin alternativ: în programul unei zile de teatru antic grec sau a unei zile de teatru japonez nô. De fiecare dată se evită mixarea în favoarea succesiunii. Shakespeare va fi marele inițiator al asocierii extremelor şi va propune „impuritatea“ genială a teatrului său! Azi se practică un teatru al extremelor, sau spaţiale – se joacă oriunde, fără o cartografie precisă – sau temporale – se joacă ore întregi, până la epuizare.

Întâlnirile au permis să descoperim spectacole vii şi energice, ca recitalul unanim apreciat al coregrafei Andrea Gavriliu, colaboratoare ale lui Mihai Măniuţiu pentru ultimele sale montări. Sau spectacolul premiat la Gala Hop, în regia lui Cătălin Bocîrnea, care prezenta cu ironie o parte din piesa Maşinăria Cehov a lui Matei Vişniec: ocazie pentru a descoperi noi candidaţi actori pentru viitorul teatral al României. Conform unei tendinţe des adoptate azi, Întâlnirile alternează muzica şi textele, trecând de la Portocala mecanică (regia Răzvan Mureşan) la concertul ce-i asocia pe Alexandru Bălănescu şi Ada Milea. Playlist de C.C.Buricea – Mlinarcic derulează dramatic evenimentele ce au tulburat cotidianul unei familii „binaţionale“, înainte şi după căderea lui Nicolae Ceauşescu.

Mihai Măniuţiu a adaptat un celebru text al lui Georg Tabori, prezentându-l sub titlul Show Goldberg, unde dialoghează evenimentele Bibliei şi meditaţiile despre actor şi joc teatral. Ne-a permis să-l redescoperim pe acest actor elegant şi sceptic care este Marcel Iureş.

Playlist. Foto Nicu Cherciu

Întâlnirile s-au terminat cu admirabila adaptare a romanului lui Kafka, Procesul, spectacol semnat de Mihaela Panainte și scenografia lui Helmut Stürmer. Acest Proces ritmat şi „oniric“ va fi prezent în cadrul F.N.T – ului: o şansă pentru publicul bucureştean!

Printre atâtea spectacole mi-am găsit timp, într-o dimineaţă, să descopăr Galeria Quadro, deschisă la Cluj de către Szekely Sebestyen, unde puteam urmări evoluţia unui scenograf de operă, Gheorghe Codrea, a cărui evoluţie captivează, căci trece de la soluţiile decorative de debut la viziuni plastice sintetice, adevărate capodopere, pentru o opera vizionară, opera „totală“ care se constituia în adevărat pariu în anul 1973, când se resimţeau deja consecinţele Tezelor din Iuliem, elaborate, sub model corean, pentru a impune dogmele unei stricte culturi zise comuniste. Priveam cu fascinaţie şi întristare această splendidă viziune scenografică de artist dinaintea nopţii politice.

Despre George Banu Articolul 1
Author

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*