De la senzualitatea scenelor de cabaret la arta dansului american

Louboutin mizează pe cartea seducţiei la „Crazy Horse”

După Arielle Dombasle, Dita Von Teese şi prinţesa Clotilde Courrau, soseşte la cabaretul parizian un alt oaspete, Christian Louboutin, care s-a concentrat pe „limbajul picioarelor”. El a făcut din pantofii săi obiecte-fetiş.

„Crazy Horse”, cabaretul cel mai sexy din Paris, l-a curtat pe pantofarul de lux pentru a încălţa picioarele dansatoarelor, oricum prea puţin îmbrăcate, pentru a imagina patru noi pasaje în ritmul revistei rebotezate „Feu” (Foc), care a intrat în scenă din 5 martie. Creatorul a desenat mai multe modele adaptate acestor nimfe.

Încadrat de dansatoare şi de coregraful Psykko Tico (alias Patricia Folly, de 12 ani la „Crazy”), influenţat de referinţe culturale şi etnice multiple, Louboutin nu a ezitat să facă „grand ecart”. De la pictura la Zurbaran la hip hop, trecând prin graffiti-urile lui Jean-Michel Basquiat şi prin voluptatea provocatoare a fotografului Robert Mapplethorpe, Louboutin surprinde. Tablourile sale, animate de proiecţii video colorate ale scenografului Gilles Papain, frizează atât cu religiosul, cât şi cu vanităţile, ca în „La Penitente”, un show ezoteric. El reuşeşte cu brio să creeze un ansamblu de dansatoare încântătoare pe muzica lui David Lynch din „Masteroide, într-o luptă fratricidă între papuc şi toc.

Tablouri animate de Louboutin

O aluzie în final, „West Side Crazy”, care este un fel de hip hop pe muzica celebrului DJ şi rapper american Swizz Beatz, soţul Aliciei Keys.

Cunoscătorii revistei „Désirs”, pusă în scenă de Philippe Decouflé, să fie liniştiţi, pentru că divinele creaturi de la „Crazy Horse” execută fără să clipească miticele numere ca „Teasing”, numărul istoric de la Crazy, care se referă la Basquiat, cu proiectoarele video şi culorile semnate Gilles Papain. Dansatoarele au fost îmbrăcate, dacă putem spune aşa, de către creatorul britanic Marc Fast.

Tocuri vertiginoase. De mai mult de 20 de ani, Louboutin dă femeilor alură şi mers de felină. Eleganţi, rasaţi, lăcuiţi în negru sau roşu, escarpenii lui Louboutin sunt exprem de senzuali, afirmă marile vedete.

Limbajul picioarelor. Picioarele dansatoarelor sunt starurile spectacolului. „Tot ceea ce celebrează frumuseţea corpului feminin mă interesează. În acest limbaj pot fi exprimate toate sentimentele”, spune Louboutin, care adoră această lume a spectacolului.

El punctează asupra erotismului şi provocării. Nu a ezitat de a reduce un număr mai vechi de cabaret, în care, la bordul unei capsule spaţiale, două tinere îmbrăcate numai cu pantofi cu tocuri ca nişte stilete paietate evoluează într-un dans lasciv.

Louboutin este cunoscut în întreaga lume pentru pantofii săi roşii

Cristian Louboutin şi „Crazy Horse” au devenit simboluri ale vieţii pariziene care depăşesc frontierele convenţionalului. Simboluri ale creaţiei, dar şi ale modernităţii, împărţind aceleaşi surse de inspiraţie: Femeia, dar şi lumea care o înconjoară, propunând creaţii inedite şi surprinzătoare.

Într-un interviu recent, Christian Louboutin releva importanţa luminii într-un asemenea spectacol, în care este pus în valoare fiecare escarpen, cu toc de 12 centimetri. El a mărturisit că dansatoarele superproducţiilor de la Bollywood, cât şi ale carnavalului de la Rio l-au inspirat şi ar dori să lanseze un spectacol cu „Baletul Regal” din Londra.

Louboutin devine simbolul erotismului şi eleganţei franceze, primul creator de modă invitat să creeze o revistă inedită, într-un univers inedit, de la hip hop la baroc.

Patru capodopere de la Martha Graham la Alvin Ailey

Dansul american reintră în scenă la Roma

Un repertoriu insolit pentru corpul de balet de la „Teatro dell’Opera” din Roma, unde Micha van Hoecke propune marile piese ale secolului al XX-lea care au schimbat pentru totdeauna istoria dansului. La pupitru, David Levi. În scenă, soliştii Teatrului „Constanzi”.

Martha Graham, Doris Humphrey, José Limon, Alvin Ailey, patru limbaje coregrafice care sunt unite într-o antologie unică. Patru limbaje care au însemnat istoria dansului, o întoarcere în trecut, la anii ’40, cu Graham, Humphrey şi Limon se încheie cu o explozie a jazz-ului la Ailey în anii ’60.

Patru „piese ale celor mai mari autori ai dansului american” pentru a retrăi într-o seară revoluţia realizată de cei patru coregrafi, sub privirea lui Micha van Hoecke, directorul corpului de balet al Operei din Roma.

Din 6 în 10 martie a fost pusă în scenă „Arta dansului american”, sub bagheta lui David Levi, care s-a întors pentru a dirija orchestra romană după „Uno sguardo dal ponte” de compozitorul şi pianistul american William Bolcom.

Alegerea celor patru balete a fost dictată de faptul că sunt patru capodopere, dar mai ales este vorba de o alegere personală. „Sunt artişti care îmi aduc aminte de copilăria mea, de Béjart din anii ’60, în timpul turneelor noastre în Statele Unite sau în America de Sud, când mergeam să vedem spectacolele americane de care eram fascinaţi”. Coregrafii veniţi în capitala italiană pentru a pregăti spectacolul au avut numai cuvinte elogioase la adresa balerinilor, pentru care totul a fost o provocare, încercând să înţeleagă care era mecanismul interior. Dansatorii Teatrului „Constanzi”, Gaia Straccamore, Alessandra Amato, Alessia Barberini, Paolo Mongelli, Damiano Mongelli, Riccardo Di Cosmo, Alessandro Tiburzi, s-au dovedit a fi toţi de primă clasă. „Lucrând cu aceşti balerini m-am revăzut pe mine, atunci când făceam balet clasic, venind din compania Marthei Graham pentru a lucra într-o altă metodă, complet diversă”, povesteşte Peggy Lyman. Dar aceşti balerini americani nu pot fi consideraţi numai de dans contemporan. Ei fac şi dans clasic, iar baletele lor au intrat în repertoriul companiilor de balet ale lumii.

Raul, creat de Alvin Ailey

Din această întâlnire excepţională între romani şi americani se întrevăd noi colaborări.

În program: „Diversion of Angels” de Martha Graham, istorica coregrafie de la 1948, pe muzica lui Norman Dello Jojo, în reinterpretarea coregrafilor Denise Vale, Peter London, Peggy Lyman, avându-i ca interpreţi principali pe Gaia Straccamore şi Damiano Mongelli, care alternează cu Alessandra Amato şi Paolo Mongelli. Baletul este o divagare poetică asupra frumuseţii şi tinereţii. Titlul care, original, era „Wilderness Stair” vine de la poemul lui Ben Bellitt, iar prima reprezentaţie a avut loc în 13 august 1948, la „Palmer Auditorium” din New London, în Connecticut. Povestirea lasă locul imaginilor evocatoare ale frumuseţii şi dragostei, declinate cromatic prin cele trei perechi de îngeri: albul este păcatul originar, roşul reprezintă pasiunea şi galbenul, tinereţea irosită.

Urmează „Day on Earth” de Doris Humphrey, una dintre pionierele fondatoare ale dansului modern american, creat în 1947 pe o sonată de Aaron Copland, reluat de Paul Dennis şi Sarah Stackhouse, cu Paul Dennis în rolul Omului, care s-a alăturat lui Alessandro Tiburzi , în 7 şi 8 martie, şi lui Riccardo Di Cosmo, în 9 şi 10 martie. În „Day On Earth”, balerinii povestesc istoria unui bărbat la munca câmpului, prima sa dragoste şi apoi viaţa cotidiană a familiei. Între mamă, tată şi fiică apare un dialog vesel întrerupt, din nefericire, de moartea fetiţei. Bărbatul este cel care face tot posibilul să îşi susţină soţia în disperarea sa. În rolul Femeii, Alessia Barberini alternează cu Claudia Bailetti. Creaţia lui Humphrey a ieşit în 1947, la doi ani după retragerea sa din scenă, când José Limon a preluat conducerea companiei. Din uniunea lor artistică, ce a durat până la moartea ei din 1958, s-a născut un repertoriu modern unic, sprijinit de mişcare, care a modelat generaţii succesive de artişti şi dansatori.

Day on Earth, de Doris Humphrey

Spectacolul continuă cu „Ciaccona” de Bach, cântată de violonistul Vincenzo Bolognese, în interpretarea lui Manuel Parruccini şi Alessio Rezza. Pentru prima dată, în 1942, intra în scenă Limon, inspirat de dansul folcloric al Mexicului şi muzica lui Bach. O perfectă fuziune între muzică şi coregrafie, între vioara lui Vincenzo Bolognese şi corpul dansatorului, care vorbesc aceeaşi limbă.

În fine, celebra piesă „Râul”, fructul colaborării între Alvin Aley şi Duke Ellington, creată în 1970 este reluată de Clifton Brown şi Masazumi Chaya. Un mixt de dans clasic, modern şi jazz pe notele lui Duke Ellington cu prim soliştii Brown şi Gaia Straccamore, cărora li se alătură corpul de balet. Alegoria coregrafică a lui Ailey exprimă mişcările unui fluviu către mare, într-un fel de celebrare a naşterii, a vieţii şi a renaşterii. În final, muzica de pe Broadway reuşeşte să-i contamineze pe balerini.