Medicamentul există în Europa. De ce ajunge atât de greu la pacientul român?

În Germania, un medicament nou ajunge la pacient în 56 de zile. În România, în 1.201 zile, adică peste trei ani. Același medicament, aceeași cutie: adusă pe un drum, statul o compensează, adusă pe celălalt, legal, din altă țară din UE, o plătești integral din buzunar. Reparația nu cere bani în plus, doar o decizie. Și poate fi luată chiar mâine.

În România se repetă zilnic, în numeroase farmacii, o situație care a devenit atât de comună încât nu mai revoltă pe nimeni: pacientul prezintă rețeta, farmacista citește, caută și nu găsește. Nu e pe stoc. Nu se știe când vine. Trebuie încercat în altă parte.

Ce nu i se spune omului cu rețeta este că, de multe ori, medicamentul acela există. Nu pe alt continent, ci la două trei ore de zbor, într-o farmacie din Viena sau din Sofia. Există chiar și un mecanism legal, european, consolidat de jurisprudența Curții de Justiție de mai bine de o jumătate de secol, prin care un distribuitor autorizat l-ar putea aduce în țară, reetichetat în limba română sub controlul Agenției Naționale a Medicamentului. Se numește import paralel. Iar România a reușit performanța de a-l transforma într-un instrument decorativ.

Ani de așteptare pentru medicamentele noi, rafturi de pe care dispar cele vechi

Cel mai recent raport Patients W.A.I.T., publicat anul acesta în mai de Federația europeană a industriei farmaceutice (EFPIA) împreună cu IQVIA, urmărește 168 de medicamente inovatoare autorizate în Uniune între 2021 și 2024. Timpul median până când un asemenea tratament devine disponibil pacienților este de 532 de zile la nivel european, dar variază de la 56 de zile în Germania la 1.201 zile în România.

Dacă cineva din Germania așteaptă două luni, un român trebuie să aștepte peste trei ani. Și mai grăitoare este o altă cifră din același raport: din cele 168 de medicamente, Germania avea 156 pe piață la începutul lui 2026, pe când România avea doar 28. Cinci tratamente din șase nu erau disponibile pacienților români la începutul acestui an, după cum ne arată raportul W.A.I.T., iar la ritmul actual de peste trei ani per medicament, pentru mulți dintre bolnavi această statistică e definitivă. Pentru un bolnav de cancer, aritmetica nu se măsoară în zile de așteptare, ci în opțiuni terapeutice care, aici în România și acum, pur și simplu nu există pentru el.

Uitându-ne la capătul celălalt al pieței, medicamente vechi și ieftine sunt scoase, pleacă. Politica prețului minim european, menținută de guverne succesive în semn de grijă pentru pecient și pentru accesibilitatea tratamentului, a produs în timp efectul contrar: produsele nerentabile se retrag, iar listele de discontinuități publicate de ANMDMR au devenit rutină de lectură zilnică pentru medici și farmaciști. Între aceste două realități, statul român ține închisă tocmai supapa de siguranță pe care dreptul european i-o pune deja la dispoziție.

Un drept european: libera circulație nu se oprește la ușa farmaciei

Comisia Europeană a spus-o negru pe alb încă din 2003 (COM(2003) 839): un medicament cumpărat legal într-o țară a Uniunii poate fi vândut legal în oricare alta, iar statele nu pot ridica bariere fără o justificare reală de sănătate publică.  Mai mult decât atât, Curtea de Justiție a UE a confirmat regula când a fost pusă la îndoială. Caz concret: Germania a fost obligată să accepte un medicament cu același efect ca unul deja aprobat (cunoscuta cauză Kohlpharma), iar o lege care anula automat aceste permise a fost declarată contrară dreptului european (cauza C-488/20). Ce ne spun aceste decizii, pe scurt: același medicament, aceleași drepturi, indiferent prin ce vamă intră cutia.

Cât înseamnă, în bani, acest mecanism? Am căutat date care să ajute la o mai bună înțelegere. Cifrele disponibile vin aproape exclusiv chiar din sector. Un studiu Copenhagen Economics, comandat de asociația daneză a importatorilor, necontestat de autoritățile de la Copenhaga, estimează economiile sistemului danez la 740 de milioane de coroane în 2021, în creștere de la 610 milioane în 2018, adică în jur de 3% din cheltuiala cu medicamentele.  Pentru Germania, Suedia, Danemarca și Polonia, federația europeană a sectorului distribuitorilor independenți (Affordable Medicines Europe) cumulează economii de 3,2 miliarde de euro.

Sunt, deocamdată, cam singurele estimări existente, niciun studiu independent și nicio instituție publică nu le-a contrazis până acum. Mecanismul economic din spatele lor e însă greu de contestat: pentru medicamentele aflate sub patent, unde genericele nu au voie să intre, concurența venită din altă piață europeană este singura formă de concurență la preț care există.

Și România? Singurele estimări publice pe care le-am putut găsi vin de la asociația română a sectorului și nu au fost contrazise până acum de nicio altă cifră oficială. Si datele spun astfel: 10-12 milioane de euro pe an. În traducere, înseamnă că românii au cheltuit pe medicamente, în 2025, 37,5 miliarde de lei, adică aprox. 7,4 miliarde de euro (Cegedim, Pharma & Hospital Report).

Din fiecare 100 de lei lăsați la farmacie, mai puțin de 20 de bani (!) au venit printr-o “cutie” adusă legal din altă țară a Uniunii. Nu pare o felie de piață, pare mai degrabă o eroare de rotunjire. Așadar, instrumentul care în Danemarca economisește sute de milioane pe an există și la noi, absolut autorizat, supravegheat, funcțional pe hârtie, dar rulează în gol cu desăvârșire. O statistică oficială este oricând utilă pentru un tablou mai clar.

Aceeași cutie, alt tratament la casa de asigurări

De ce primește aceeași cutie alt tratament la casa de asigurări? Explicația pare simplă și este verificabilă: lista medicamentelor compensate (HG nr. 720/2008) nu cuprinde cutiile aduse din alte state membre, o realitate semnalată public de operatorii din sector și nedezmințită oficial, așa că pacientul plătește integral un medicament identic cu cel compensat, de multe ori mai ieftin, doar pentru că a intrat în țară pe alt drum.

Tot în spațiul public, există o temere împărtășită inclusiv de producătorii internaționali, anume că acest tip de comerț ar putea goli farmaciile. E o îngrijorare pertinentă, dacă ne gândim la numeroasele penurii de pînă acum, dar trebuie verificată și susținută factual. Iar faptele există și arată clar că exporturile se notifică obligatoriu la ANMDMR încă din 2017 și pot fi oprite punctual, iar când România le-a interzis complet, în martie 2020, medicamente precum Euthyrox și Siofor au lipsit în continuare ani de zile. Nu comerțul dintre piețele europene (sub 3% din piața UE) a golit rafturile.  Pare mai degrabă că le-a golit un mecanism de preț care a făcut medicamentele ieftine nerentabile.

Europa a mutat. E rândul României

Contextul european s-a schimbat în ultimul an și jumătate. În decembrie 2025, Parlamentul și Consiliul au convenit reforma întregii legislații farmaceutice europene: obligații de aprovizionare mai dure pentru producători și ambalaje care eficientizează circulația medicamentelor între piețe. În mai 2026 a urmat acordul pe Critical Medicines Act: stocuri transparente, achiziții comune declanșate de doar cinci state, reziliența pusă înaintea prețului în licitații. Ambele texte așteaptă votul formal, probabil spre finalul anului, dar direcția este trasată clar: o Europă care își asigură medicamentele deschizând și diversificând canalele, nu închizându-le.

În orice sistem functional, fiecare instrument are rolul lui pentru o funcționare optima. Din datele publice până acum, întelegem următoare situație: cele 1.201 zile de așteptare se scurtează prin reforma evaluării și rambursării, iar golurile de pe raft și crizele punctuale se pot acoperi cel mai repede prin canale de aprovizionare alternative așa cum o fac statele cu cele mai puține lipsuri. Un stat serios nu alege între ele, un stat eficient facilitează un sistem în care toate instrumentele legitime să (co-)funcționeze. Sau măcar le permite să funcționeze în mod corect.

De aceea, două întrebări rămân legitime și lasă loc pentru o nouă discuție. De ce un medicament pe care statul român însuși îl declară identic cu cel compensat e tratat diferit la casa de asigurări, după traseul cutiei? Și de ce un produs aflat oficial pe lista discontinuităților nu primește automat autorizare accelerată de import, în zile, nu în luni? Niciuna nu cere bani în plus. Ambele soluții cer o singură schimbare, o decizie.

În România, doar în ianuarie 2025, câteva zile de sărbători prelungite la distribuitori au lăsat spitale fără medicamente esențiale , atât de puțină rezervă are lanțul de aprovizionare din țară. Mai mult decât atât, datele despre disponibilitate stau în trei sisteme oficiale care nu comunică între ele (sunt adunate într-un singur loc printr-o  inițiativă independentă). Iar în situații de criză, autoritățile chiar fac apel la instrumentele despre care vorbim, de la distribuția independentă la autorizațiile de nevoi speciale. Concluzia: nimeni nu poate ține singur sistemul în picioare. Producători, distribuitori, farmacii și stat au nevoie unii de alții, fără excepții. Țările cu acces bun la medicamente nu și-au ales un campion, au ținut toate canalele legitime deschise. Aceeași cutie, aceleași drepturi, fiecare leu cheltuit cu folos. Un standard European de la care România nu are derogare.

În final, reiau tema realitătii dure pentru pacientul român. Peste o mie de zile de așteptare pentru un tratament nou. Rafturi de pe care medicamentele vechi dispar. Și un instrument legal, european, lăsat să ruginească în sertar. Pacientul român nu așteaptă privilegii. Pacientul român cere drepturi într-o Românie stat european. Cere ca medicamentul care există deja la două ore de zbor să aibă voie să treacă granița și să fie tratat, la casa de asigurări, ca orice alt medicament. Iar asta nu mai depinde de Bruxelles, ci de București.