Defensor Pacis

  Titlul acestei însemnări preia o formulare derivată din istoriografia dedicată  marilor personalități care aveau ambiția de a intra în istorie precum personaje și  în timpul vieții cărora între hotarele statului condus de ei a domnit liniștea și belșugul.

 

 Ara Pacis Augustae monumentul din inima Romei dedicat glorificării vremii lui Augustus, de el însuși proclamată ca o perioadă în care între hotarele imperiului “gestionat” de acesta ar fi domnit pacea și bunăstarea. Ara Pacis este reperul vizual, iconografic, al unei propagande “de regim” în care idea de Stat și de apartenență la o cultură și la o religie se identifică în noțiunea de princeps, de conducător ce are în grija sa liniștea și prosperitatea comunității umane. Clarificarea sensului filosofic și istoriografic al expresiei Defensor Pacis a venit mult mai târziu odată cu publicarea în 1324 de către Marsilio da Padova (1275-1342) a operei cu același nume, operă străină de altfel, ca și celelalte opere ale lui Marsilio, de orice spirit retoric sau encomiastic. Personal am convingerea că modestiei și sobrietății cu care care Papa Francisc a abordat problematica raporturilor religiei  cu viața și cu humana universitas, corespunde întru totul ideii pe care și-o făcuse Dante Alighieri despre entitatea definibilă în termeni moderni de sintagma “societatea umană”: “Amplius, humana universitas est quoddam totum ad quasdam partes, et est quedam pars ad quoddam totum. Est enim quoddam totum ad regna particularia et ad gentes, ut superiora ostendunt; et est quedam pars ad totum universum. Et hoc est de se manifestum” (De Monarchia (I, vii, 1). Papa Francesco s-a considerat de la bun început un trimis al Domnului în Cetatea Eternă, la Roma – Caput Mundi, chemat, de cardinalii electori din Conclavul de la Roma, din cealaltă parte a planetei, dintr-un depărtat “capăt al lumii”, pentru o misiune proprie, insuflată prin mijlocirea acesteia de Spiritul Sfânt. Era fiu de emigranți italieni și poate aceasta explică nu doar carierea sa ecleziastică, parcursă pe toate treptele, până la demnitatea de arhiepiscop de Buenos Aires și mai apoi acea de cardinal demnitate ce i-a fost acordată de polonezul Ioan Paul al II-lea, un “Papă venit de la frig”, din altă emisferă, aceea a Războiului Rece, dar care, cu carisma și hotărârea sa, a înclinat balanța conflictului între două modalități de organizare ale lumii în favoarea aceleia în care demnitatea omului era corelată la respectarea demnității și libertății sale. Cu “urcarea” pe tronul papal a lui Jorge Mario Bergoglio cred că s-a împământenit renunțarea la cutuma pluriseculară a alegerii în fruntea bisericii catolice a unui înalt prelat din rândurile cardinalilor italieni. Roma rămâne, desigur, Caput Mundi. Denumirea intrată în circuit cu poemul Pharsalia («ipsa, caput mundi, / bellorum maxima merces, /Roma capi facilis […]» al  lui Marcus Annaeus Lucanus (39-65 e.n.) s-a consolidat în decursul secolelor și prin poziția preeminentă avută de metropola romană în răspândirea credinței creștine centrată pe figura lui Petru.

Figura papală este simbolul de bază al poziției creștinismului în eșichierul mondial. Jorge Mario Bergoglio, născut în 1936 într-o familie de emigranți piemontezi a crescut în Buenos Aires sub îndrumarea spirituală a părintelui Pedro Arrupe y Gondra (1907 – Roma, 5 februarie 1991) de origine bască, Superior General al Companiei lui Isus între 1965 – 1983, ani în care în Argentina s-a instalat, în urma preluării puterii de către militari în 1976, un regim care a  distrus orice opoziție și a terorizat populația făcând numeroase victime și lichidând disensiunea. Deja în 1975 Arrupe elaborase un document dedicat sensului activității Companiei, intitulat Misiunea noastră: serviciul credinței și promovarea dreptății în care se proclama: “A noastră credință în Isus Hristos și misiunea noastră de a proclama Evanghelia cer de la noi o angajare în promovarea dreptății și solidarizarea cu cine nu este ascultat și nu are putere” (cf. Gianni La Bella, Pedro Arrupe. Un uomo per gli altri , Il Mulino, Bologna 2007). Aceste exigențe imperative au fost pe deplin împărtășite de iezuitul Bergoglio, pe atunci în floarea vârstei și deja aflat în fruntea unei structuri provinciale a ordinului.  Arrupe a demisionat în 1980 din funcția de Superior General al iezuiților, cazul fiind unic în istoria acestora. La moartea sa, în februarie 1991, ultimele sale cuvinte au fost: “Pentru prezent, Amin; pentru viitor, Aleluia„. Experiența lui Arrupe și deschiderile sale progresiste nu au fost pe placul Papei Wojtyla. Probabil că din lumea de dincolo – dacă există – a privit cu neîncredere sau rezervă, ca și succesorul său modul în care Papa Francisc a abordat problematici social umane delicate, în multe medii conservatoare ale bisericii catolice considerate tabù. Jorge Mario Bergoglio și-a ales numele papal de Francisc tocmai datorită înrudirii modului în care el se apleca asupra stării straturilor de jos ale populației, “gli ultimi”  în același mod și cu aceeași sensibilitate umană cu care se apleca și “il poverello” (“sărmanul” – n.n.) de la Assisi. Pe de altă parte nici nu se putea să se exprime altfel în contact cu păturile “slabe” ale populației. Ducea pe umerii săi povara experienței seculare a iezuiților în propăvăduirea evangheliei în rândurile nativilor din America Latină. Cu puțini ani în urmă a fost publicată o carte pasionantă semnată de istoricul Gianpaolo Romanato, profesor de istorie contemporană la Universitățile din Padova și Trieste, Le Riduzioni gesuite del Paraguay. Missione, politica, conflitti (Ed. Morcelliana, Brescia 2021). Sunt reparcurse în această carte modalitățile de organizare de către iezuiți a așezărilor triburilor guaranilor dintr-o arie largă ce cuprindea, între 1610 și 1767, anul suprimării lor de către autoritățile spaniole și portugheze, parte din teritorii aparținând astăzi statelor Paraguay, Argentina, Bolivia și Brazilia. Această salbă de așezări indigene creștinizate și teritoriul pertinent lor au fost definite precum “Statul iezuit al Guaranilor”. Era un model utopic al unei noi societăți creștine, bazat pe principiul evanghelizării în scopul integrării și menținerii specificului grupurilor originare în condițiile adaptării la viața în comunitate. Istoria iezuiților din America Latină și a raporturilor lor cu populația băștinașă și-a lăsat amprenta asupra ideologiei religioase a Ordinului și a influențat și istoria raporturilor acestuia cu diversele dictaturi militare din America Latină. A influențat, firește, și parcursul formării și ascensiunii lui Jorge Mario Bergoglio în cadrul ierarhiilor Ordinului.

În Curia de la Roma, Papa Bergoglio care și-a ales un nume pontifical ce exprima un program de viață, a trebuit să se confrunte cu rezisțentele unui aparat ecleziastic legat de tradiții adânc înrădăcinate. A pus în centrul atenției sale de la bun început persoanele pe cale să își piardă speranțele sau care deja și le pierduseră, săracii, deținuții etc. În iulie 2013, la câteva luni după ce a fost ales Papă (13 mai 2013), după demisia lui Benedict al XVI-lea – Papa Ratzinger (13 martie 2013), a vizitat insula Lampedusa, locul către care fugarii, migranții și persecutații își poartă suferințele ca într-un Port al  Speranței. De la Lampedusa a lansat un mesaj de trezire a conștiințelor și a definit tragica “globalizare a indiferenței”. La capătul vieții un alt act de profundă semnificație a fost cel al promovării Jubileului Speranței dedicând cu acest prilej o Poartă Sfântă specială deținuților din Inchisoarea Rebibbia, pe care în urmă cu câteva zile, după ieșirea din spital a vizitat-o scuzându-se față de deținuți că nu le poate spăla simbolic, cu umilință și solidaritate, picioarele, din cauza problemelor fizice. În 2016, proclamat de el ca An Sfânt Extraordinar al Milostivirii a deschis pentru prima oară în istoria Anilor Sfinți o Poartă Sfântă în Africa, la Bangui în Republica Centrafricană. A vrut să sublinieze că în lumea creștină Dumnezeu nu face diferență între centru și periferie.

În timpul pontificatului său s-a confruntat cu problematici de extremă gravitate precum cea definită chiar de el “războiul mondial din bucăți”, în cadrul căruia confruntarea armată între Rusia și Ucraina era și este potențial în măsură să arunce, prin implicațiile ei geo-strategice, lumea în aer.  A îndemnat la înțelegere și la ascultarea aproapelui, a vrut să viziteze Rusia și Ucraina, a fost îndurerat că rugăciunile lui pentru pace nu au fost ascultate. În ultimele luni de viață telefona zilnic preotului catolic din Gaza pentru a-i adresa cuvinte de încurajare și a-l îndemna să-i consoleze cum poate pe cei aflați în suferință și să aibă milă de morți și răniți. Demersurile sale în favoarea păcii s-au lovit de ziduri de gumă. Rațiunile de stat și ambițiile personale s-au exprimat prin explozia rachetelor balistice, nebalistice, obuzelor și bombardamentelor cu drone.

Nu putem trece în revistă aici nici măcar succint toate faptele acestui Om ce va fi purtat cu siguranță la gloria altarelor. În timpul pontificatului său multe din luările sale de poziții au fost contestate, în special cele privind familia,  poziționarea religiei catolice față de LGBT, etc. Vom mai avea ocazia să ne exprimăm asupra acestor situații. În ce mà privește am fișat cu grijă materialele și comentariile (de diferite culori politice și orientări religioase) pe marginea activității sale în cadrul pontificatului. Neîndoielnic avea o viziune proprie privitoare la corelarea fenomenelor sociale și asupra activităților umane în  context planetar. Cele 4 enciclice emise în cei 12 ani ai pontificatul său au fost denumite chiar ieri de un analist,  precum “un puternic amestec de credință, ecologie și fraternitate”.

Personal prefer cea de a doua enciclică, Laudato Si, din 24 mai 2015. Ea este inspirată de Cantico delle Creature a Sfântului Francisc și este o reflecție asupra planetei noastre. În text Papa Francisc folosește noțiunea de “ecologie integrală” punând în legătură grija pentru cel Creat și dreptatea socială, pacea, lupta împotriva sărăciei. Este criticat consumismul fără limite, este condamnată risipirea resurselor naturale și se afirmă că accesul la apă “este un drept uman esențial, fundamentatal și universal”( cf. Andrea Soglio, Le 4 encicliche di Papa Francesco, https://libreriamo.it/societa/encicliche-di-papa-francesco-fede-fraternita/).

Cam cu aceleași cuvinte s-a exprimat și un fost candidat la Președinția României care pentru această “erezie” și alte “erezii de ecologie integrală” a fost privat de dreptul de a accede la o poziție esențială pentru “făcutul binelui”, chiar de persoane puse special în acele scaune să administreze justiția socială.