Delon – Ultimul ghepard

«Dificil nu este să faci o meserie, dificil este să durezi…şi cel mai dificil este să pleci…pentru că voi pleca » mărturisea Delon în 2019 când i se decerna «la Palme d’honneur» la festivalul de la Cannes. Şi Delon rămânea Delon: «Îl consider un omagiu postum, pe care îl primesc fiind în viaţă».

Copilul aparţinând unei familii deşirate, care se juca în curtea unei închisori unde a auzit salva la execuţia lui Laval, apoi tânărul «derbedeu» de pe străzile cartierului Saint- Germain-des-Prés a intrat fără studii actoriceşti direct în cinematografie. «Nu sunt comedian, sunt actor! Nu joc roluri, eu le trăiesc!» confesa această icoană a cinematografiei mondiale.

Franţa a rămas orfană de spiritul rebel al ultimului om liber, cel ce îl interpretase pe Tancredi, nepotul prinţului Salina din Ghepardul lui Visconti, spirit care marchează odată cu dispariţia sa întretăierea unor lumi opuse: cea a marii cinematografii, cu cea de astăzi, progresistă, atentă la distribuţia multiculturală. Delon întruchipează în mod unic seducţia, eleganţa şi arta franceză de a trăi. Imensul actor avea acea aură care oprea scena, timpul, o prezenţa fascinantă de felină. Nu producea o stare de confort la ecran, ci o nelinişte şi o încordare. O gură de înger, totodată sălbatic, instinctiv, o autoritate naturală, ataşant şi fidel în prietenii. Retras în timpul care trece, melancolic, secret, caracter umbros, un ecorşeu viu, o carismă rară, degajând fascinaţia unei frumuseţi ideale, rămâne un « fauve » care nu accepta să fie iubit decât conform valorilor şi estetismului său. Odată cu el, o parte din trăirile generaţiei mele s-a stins. Magnetismul său venea dintr-o profunzime a sufletului, un prinţ descins din rasa seniorilor, ultimul ghepard. Delon a reprezentat o anumită Franţă ce s-a pierdut astăzi – din nefericire – într-un progresism decadent şi nociv. Sena nu mai invită astăzi la romantismul ce o caracteriza altădată.

Delon şi-a devorat – cum afirma despre el Brigitte Bardot – propria împlinire personală; el este Delon, şi atât ! Imens, Delon ! O facilitate de a trăi, dar mai ales facilitatea de a trăi dificil ! Nu a reuşit un lucru care l-a obsedat, viaţa sa !

În urma lui, rămâne o filmotecă uriaşă de 88 de filme care au marcat epoca: Rocco şi fraţii săi, Monsieur Klein, Ghepardul, Clanul Sicilienilor, Piscina, Eclipsa, Samuraiul, Doi oameni în oraş…. Ni se părea că Delon nu putea muri. Generaţii întregi s-au hrănit cu vise din privirea sa de un albastru profund şi neliniştitor. Ultimul monstru al cinematografiei franceze însoţeşte acum constelaţia celor cu care a împărţit gloria: Visconti, Melville, Godart, Antonioni, Jean Gabin, Lino Ventura, Belmondo, Simone Signoret, Romy Schneider, Annie Girardot.

Având conştiinţa a ceea ce reprezenta, un om profund singur, Samuraiul umblă ca o fantomă mitică prin labirintul şi misterul existenţei noastre.

Ştefan Ramniceanu