În timp ce Berlinul ezită să vină din nou în ajutorul Greciei, săptămânalul german „Der Spiegel” susţine că nu doar euro, aşa cum îl cunoaştem, nu poate fi salvat, dar el ameninţă însuşi viitorul Europei. Comentariul a apărut la 20 iunie în una dintre cele mai importante publicaţii germane şi din Europa, recunoscută pentru investigaţiile sale, cât şi pentru profesionalismul analizelor sale şi competenţa publiciştilor ei. „Der Spiegel” este cel mai mare şi mai influent săptămânal german. Înfiinţat în 1947, este tipărit săptămânal în 1.076.000 de exemplare, iar fiecare număr are circa 200 de pagini. Ediţia on-line datează din 1994, fiind consultată lunar de aproximativ 90 de milioane de cititori. Opiniile exprimate în acest articol sunt demne de a fi cunoscute şi de cititorii noştri, dat fiind că, recent, unii specialişti români tocmai au discutat despre momentul oportun în care ţara noastră ar urma să intre în zona euro. În plus, el arată gravele dimensiuni, aproape apocaliptice, ale actualei crize din zona euro, ce ar putea avea implicaţii extraordinare asupra Europei şi a întregii lumi. Parcurgând articolul de faţă, te întrebi firesc: în care zonă euro şi când ar mai putea intra România ?
„Der Spiegel” arată, dela început, că, „de 14 luni, conducătorii zonei euro înmulţesc planurile de salvare, se regăsesc în cadrul unor întâlniri la vârf tensionate, se încaieră pentru compromisuri şchioape şi agravează considerabil riscurile pentru Uniune. De 14 luni, ei evită să accepte realitatea: lucrurile nu mai pot continua astfel. Aşa cum a fost conceput, euro nu mai există, iar uniunea monetară europeană nu mai funcţionează. Ceea ce trebuie, este un plan B.
Lipsa de legitimitate democratică a „salvatorilor” a devenit azi primul handicap în gestiunea comună a crizei. A fost uitat timpul dezbaterilor subtile pentru a şti dacă Parlamentul European asociază cetăţenii într- o manieră justă şi proporţională deciziilor Consiliului şi Comisiei. Când lucrurile devin serioase, cum este cazul azi, deciziile nu mai sunt luate de organe global democratice, de acum, ci în cadrul unor summituri mai mult sau mai puţin secrete, ce reunesc o mână de conducători.
Proiectul păcii ar putea sfârşi într-un război economic
Cetăţenii sunt iritaţi. Criza datoriei a afectat deja două guverne europene, în Irlanda şi în Portugalia, iar Spania şi Grecia le-ar putea urma curând. Şi pentru germani acest lucru va fi dur. O linie de fractură străbate tot continentul, separând pe cei ale căror nevoi de bani sunt în creştere de cei care trebuie să-i finanţeze. Grecii frustraţi se iau de germani, care se iau de greci, portughezi, spanioli şi italieni. Unitatea europeană, un proiect politic menit să aducă pacea pe continent, ameninţă să sfârşească într-un război economic între statele membre.
Euro, creat cu scopul de a suda durabil Europa, a devenit ameninţarea nr. 1 pentru viitorul continentului. Dezintegrarea uniunii monetare ar întoarce Europa cu câteva zeci de ani în urmă – o lovitură din care nu-şi va reveni probabil niciodată, mai ales că poziţia sa este ameninţată de noile puteri asiatice. Din acest motiv conducătorii europeni vor cu orice preţ să apere euro. Şi tot ei fac în serie planuri de salvare. Vor să câştige timp întrucât speră că pieţele se vor calma şi reformele lor vor avea efect. În pofida tuturor măsurilor de ajutor şi a tuturor riscurilor asumate de salvatori, ţările bolnave din zona euro sunt în acelaşi punct în care erau în urmă cu mai mult de un an: la capătul puterii. Primele de risc pe obligaţiile lor suverane au atins noi recorduri, iar grecii au nevoie de noi bani pentru a evita bancruta. Riscul că această criză ar putea cuprinde şi alte ţări din zona euro este departe de a fi evitat. Schematic, Uniunea are două opţiuni. Prima este radicală: conducătorii europeni ar spune stop! şi ar abandona ţările bolnave. A doua este mai pragmatică: ţările afectate îşi vor continua drumul, cu mai multă rigoare, rugându-se, totodată, pentru restabilirea lor. Niciuna dintre cele două soluţii nu va fi cea bună.
Reintroducerea drahmei, luată tot mai mult în seamă
Un tratament şoc ar funcţiona astfel: decepţionate de slabele progrese realizate şi de absenţa luminii de la capătul tunelului, ţările zonei euro ar lăsa Grecia în mâinile ei. După miliardele vărsate deja, ele nu vor să mai dea nimic Atenei. Rapid, ţara, aflată în imposibilitatea de a se împrumuta pe piaţă, ar deveni insolvabilă. Cum instutuţiile de creditare greceşti suportă încă o parte considerabilă din această datorie suverană a ţării, sectorul bancar ar putea cunoaşte falimente în serie. Această abordare prezintă, totodată, un risc de contagiune. Dacă Grecia ajunge într-o bancrută incontrolabilă, investitorii riscă să refuze să investească în alte ţări bolnave. Iar alte bănci se vor găsi ameninţate de reacţia în lanţ declanşată astfel.
În faţa unor scenarii cu consecinţe incalculabile, mulţi se gândesc în mod serios la o soluţie de salvare: Grecia ar putea părăsi uniunea monetară şi ar reintroduce drahma. Guvernul de la Atena îmbrăţişează ideea de câteva săptămâni, iar azi economişti de renume internaţional sprijină, la rândul lor, această opţiune. Ea este susţinută îndeosebi de Nouriel Roubini, economist la Universitatea New York. Potrivit celebrului economist, singurul mijloc pentru Grecia de a-şi regăsi competivitatea este devalorizarea propriei devize.Toate crizele financiare au arătat că doar o devalorizare a devizei naţionale ar putea duce la repunerea pe făgaş a unei economii, argumentează el. Dar criza nu se va opri odată cu eliminarea Greciei. În realitate, aceasta ar putea chiar s-o agraveze. Datoriile ţării ar schimba deviza de pe o zi pe alta. Valoarea lor se va schimba rapid ca urmare a devalorizării drahmei, iar grecii care s-au împrumutat vor avea mari probleme să-şi onoreze angajamentele. Băncile se vor afla iarăşi sub presiune, nu numai în Grecia, ci şi în restul zonei euro. Vor trebui luate din nou măsuri de sprijinire a sectorului bancar.În final, uniunea monetară ar risca să se împartă în două tabere: de-o parte, ţările dotate cu aceeaşi monedă forte; de alta, un grup de ţări ce au revenit la moneda lor naţională, slabă. Această soluţie este susţinută de detractorii euro, precum Wilhelm Nolling, un fost membru al Consiliului de Administraţie de la Bundesbank.(…) O altă alternatrivă la dezintegrarea uniunii monetare nu este deloc mai puţin ameninţătoare şi ar conduce direct la o „uniune de transfer”. Care este deja efectivă de mai multă vreme, după un an de veghe la căpătâiul Greciei. Mecanismul European de Stabilitate Financiară (MES) , un fond permanent de susţinere a euro care trebuie instituit în 2013, ar fi o etapă în plus pe această cale periculoasă. Scenariul final ar putea fi acesta: ţările deficitare ar fi finanţate de statele membre din nord, mai stabile, iar creditele ar fi convertite în ajutoare nerambursabile.
O uniune de transfer permanentă
Uniunii monetare i-ar lua locul o uniune finaciară, iar ţările îndatorate ar deveni ţări sub perfuzie, dependente de ajutoarele vecinilor lor economici cei mai solizi -precum Mezzogiorno, în Italia, ori Walonia, în Belgia. Pentru a para această eventualitate, un număr important de economişti şi de finanţişti recomandă să se realizeze cât mai repede uniunea politică a Europei, în jurul unui guvern central puternic. Dar lucrurile nu sunt deloc atât de simple, întrucât o integrare mai mare nu va duce şi la dispariţia dezechilibrelor economice. Acest lucru nu-l ştie nimeni mai bine ca nemţii, care au trăit o experienţă similară acum aproape 20 de ani, când au realizat uniunea monetară între cele două Germanii. La 1 iulie 1990, Deutsche Mark a fost schimbată cu fosta marcă germană de est la paritatea 1-1.Trei luni mai târziu, landurile din Germania de Est se alăturau Germaniei Federale. A devenit modelul-tip de uniune monetară asociată unei uniuni politice. Dar cei care au crezut că o unificare rapidă va permite amortizarea şocului economic al unificării monetare a celor două Germanii au fost decepţionaţi repede. Dezechilibrele economice s-au accentuat. Mii de întreprinderi din noile landuri au pus cheia sub preş, neajungând să mărească productivitatea la nivel occidental. Rata şomajului a explodat, iar transferurile financiare între cele două Germanii au depăşit repede miliardul de mărci. Şi azi landurile estice se zbat în urma celor din vest.
În concluzie, „Der Spiegel” scrie că „unificarea germană nu ar putea servi de model, ci ar fi mai curând o invitaţie la prudenţă. Ea arată cu ce viteză o uniune monetară prost concepută se poate transforma într-o uniune de transfer permanentă. Un atare model ar fi incompatibil cu tratatele europene – şi vor trebui elaborate altele noi ce trebuie adoptate de parlamentele naţionale şi acceptate de popoare prin referendumuri. Dar, nu este imposibil ca popoarele Europei şi reprezentanţii lor să fi decis deja viitorul uniunii monetare. La Atena sau Lisabona, de pildă, dacă reformele cerute se lovesc de opoziţia populară. Sau la Berlin, când vor trebui plătite miliardele de garanţii bancare”.
