Desant românesc la Chișinău. Semnal politic, bilanț public subțire

Miza vizitei ministrului român de externe, Oana‑Silvia Țoiu, la Chișinău (22 decembrie) se dorește o recalibrare de semnal și nu doar „încă o întrevedere”. Vizita are loc în contextul Reuniunii anuale a șefilor misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale Republicii Moldova din străinătate.

România vrea să rămână principalul avocat al Republicii Moldova în UE și un partener de securitate într-o regiune în care riscurile cresc mai repede decât infrastructura politică. Agenda este una de „reasigurare”, și anume întâlnire cu omologul Mihai Popșoi, discuții cu președinta Maia Sandu și cu premierul Alexandru Munteanu, urmate de declarații comune.

De ce contează acum? Pentru că Republica Moldova e într-o etapă nouă a parcursului european, dar rămâne expusă presiunilor rusești, inclusiv operațiuni de război hibrid, presiuni politice și o vulnerabilitate energetică în care Transnistria joacă un rol cheie.

Parlamentul European notează explicit că regiunea transnistreană se află sub controlul separatiștilor pro-ruși și că Rusia a provocat o criză gravă la începutul lui 2025, întrucât Moldova încă depinde de infrastructura energetică din Transnistria. În același timp, România apare ca „punte” de conectare la rețeaua UE, deci ca actor practic, nu doar simbolic.

Și totuși, vizita a lăsat, cel puțin în spațiul public, impresia unui bilanț subțire. Comunicatele și știrile au vorbit mai ales despre program și despre o conferința de presă, mai puțin despre o listă de decizii cuantificabile, precum bani, termene, proiecte cu livrabile, sau un calendar politic precis. Când nu apar astfel de „urme”, se instalează rapid percepția că „nu s-a făcut mare lucru”, chiar dacă diplomația reală se joacă adesea în spatele ușilor închise. Ministrului român de externe, Oana‑Silvia Țoiu, nu a avut un mandat politic pentru a semna anuite acorduri, dar orice vizită la Chișinău a unui înalt oficial al statului român deste privită ca un barometru al relațiilor dintre cele două maluri ale Prutului.

De aici se leagă și reproșul mai amplu. România „lipsește din marea politică” nu fiindcă nu e prezentă la Chișinău, ci fiindcă rareori intră în joc cu inițiative care schimbă ritmul. „Marea politică” înseamnă agenda pe care o propui și coalițiile pe care le construiești. De exemplu un pachet comun pe energie și conectivitate, inclusiv cu etape, finanțare și responsabilități, dar și o platformă regională anti-hibrid, mai ales în domeniul cyber ori comunicare strategică. De asemenea este nevoie de permanentizarea unui mecanism de sprijin pentru administrația moldoveană pentru negocierile cu UE. Când Bucureștiul se rezumă la formule de sprijin, corecte, dar generale, spațiul e ocupat de actori mai vocali sau mai agresivi.

Unul din punctele nevralgice rămâne Transnistria. Pentru București, dosarul e prea aproape ca să fie tratat ca o notă de subsol. Este un conflict înghețat care poate deveni, în orice criză regională, multiplicator de risc, inclusiv energie, securitate, migrație, dezinformare. Iar dacă tema rămâne discretă, România ajunge să pară că „nu are o idee”

Dosarul era gestionat tradițional în formatul 5+2 (Chișinău și Tiraspol, cu Rusia, Ucraina și OSCE ca mediatori, iar UE și SUA ca observatori), iar România nu este parte la masă. După invazia Rusiei în Ucraina, formatul a devenit practic nefuncțional, ceea ce împinge discuțiile în canale ad‑hoc și reduce transparența procesului.

Între timp, pe teren persistă „faptele”, mai ales  prezența militară rusă și problema depozitului de muniții de la Cobasna, pentru care OSCE reamintește angajamentele privind retragerea forțelor și gestionarea stocurilor. În acest context, faptul că România nu are o inițiativă vizibilă și coerentă pe Transnistria, dincolo de sprijinul general pentru Chișinău, arată o lipsă de ambiție strategică tocmai în dosarul cel mai apropiat de propria securitate.

Ce ar putea însemna „a face mare politică” după această vizită? România nu poate rescrie singură formatele de negociere, dar poate schimba ecuația prin UE. Un prim pas ar fi să împingă un pachet european pentru securitatea Nistrului, care poate deveni frontieră externă a UE. Vorbim despre bani pentru energie și interconectări, sprijin pentru control vamal și anti‑contrabandă, protecția infrastructurii critice și proiecte de reziliență informațională. Un al doilea pas ar fi o coordonare mai vizibilă UE–SUA cu Chișinăul pe reintegrare, inclusiv printr‑un trimis special sau un mecanism dedicat, mai ales în condițiile în care există discuții despre planuri de reintegrare cu partenerii occidentali.

Dacă după întâlnirile de azi rămân doar formulele clasice, atunci se poate spune că „nu s-a făcut mare lucru”, nu pentru că n-au existat discuții, ci pentru că România încă nu și-a asumat rolul de arhitect al soluțiilor. Iar într-o regiune în care Rusia testează constant limitele, absența inițiativei devine, în sine, o politică.