Într-una din cărțile sale, Ilie Bădescu (sociolog, istoric și profesor de Geopolitică la Academia Națională de Informații ”Mihai Vitezul”), făcea următoarea afirmație: „Prin trecerea de la monarhie la republică se rupe ultimul fir care leagă statul, de Dumnezeu“.
Personal, îi dau dreptate, această idee a magistrului spunând în sinteză aproape totul despre diferențele dintre sistemul republican și cel monarhic. În fapt, așa este! Ca uns al lui Dumnezeu pe pământ, un rege, indiferent cât de samavolnic ar fi, trăiește zi de zi conștiința faptului că are pe cineva mai sus, are de dat socoteală într-un final, o socoteală mai presus de justificările lumești din
fața electoratului ori, mai rău, din fața procurorilor.
Deciziile monarhului sunt cenzurate, așadar, de Dumnezeu, monarhul având principala obligativitate de a-și conduce supușii, dar și de a-i apăra, în funcție de prerogativele constituționale din țara sa, în fața agresiunilor venite din partea politicienilor care, prin statutul lor limitat, nu se supun (și) rigorilor divine.
Desigur, istoria e plină de nenorociri comise, atât în numele Domnului, cât și în numele monarhilor. Dar chiar și asa, permanent, monarhul trăiește teama de Dumnezeu, actul său de conducere fiind supus judecății Lui. În opoziție, republica nu are nimic sfânt. Neraportându-se la divin, actul de conducere în republică se va raporta la ce poate, în special la rapt continuu, fără
teama unei judecăți ulterioare. De fapt, și în mod real, un președinte nu va avea de dat socoteală nimănui pentru ceea ce face, sistemul „democratic“ al unei republici având grijă să rezolve
neplăceri trecătoare precum „electorat“, sau „anchetă penală“.
În plus, un parlament al unei republici trăieste cu efervescență libertatea de a nu fi cenzurat de nimeni și de nimic.
Într-o republică, orice este posibil; mai bine spus, orice lucru rău este posibil!!!
Într-o monarhie, foarte multe lucruri rele sunt posibile, dar nu de puține ori intervin atât cenzura și autocenzura monarhului (cenzurat, la rându-i, de Dumnezeu, să ne reamintim), dar și autocenzura supușilor! De aici se desprind două postulate:
1-Ca instituție fără de Dumnezeu, republica este calea spre autodistrugerea neamurilor.
2-Ca instituție fără de Dumnezeu, republica de tip naționalist este calea perfectă spre distrugerea conștientă, intenționată și rapidă a propriului neam.
@Nemernicia te îngroapă pe tine: Spui aceleasi prostii sub varii pseudonime, ceea ce te arata ca trol nemernic, dincolo de orice indoiala.
Tratatul pe care Carol I l-a semnat cu Puterile Centrale era unul odios in ochii opiniei publice romanesti, prin excelenta filofranceze. El era formulat in termeni defensivi. Or, nu Serbia atacase Austro-Ungaria. In consecinta, neexistind un casus foederis pentru Romania, Romania nu avea de ce sa ia parte la un razboi inceput de un imperiu senil dar frivol contra unei tari mult mai mici, fapt care aparea reprobabil in ochii intregii lumi.
Romania a intrat in razboi precipitat pentru ca a fost somata de Antanta, prin vocea Rusiei: acum ori niciodata. Consiliul de Coroana a avut loc in aceeasi zi, 14/27 august 1916, cind a si fost inaintata declaratia de razboi catre Austro-Ungaria. Chestia cu pichetele de graniceri austro-ungare, garnizonate de romani ardeleni, este o gogorita. Nimeni nu era asa de naiv sa-i puna chiar pe romani pe frontiera cu Romania.
Privind retrospectiv, era poate mult mai bine ca Romania sa fi intrat in razboi chiar in 1914 sau in 1915, asa cum a facut Italia, o alta tara care avea teritorii de revendicat de la Austro-Ungaria. Si Italia avea un tratat de alianta cu Austro-Ungaria dar nici ea nu a dat concurs Austro-Ungariei, cind aceasta a atacat Serbia. Cu toate acestea, Italia nu este acoperita de de blamul, se pare rezervst exclusiv Romaniei.