Despre fascinația terorii și discursul extremist

Cum o apuci dinspre Messe Nurenberg spre centrul orașului, dai de un bulevard mai larg decât cel al Aviatorilor, din București.

Drumul pe care l-am făcut acum câțiva ani, când am fost acolo, nu era întâmplător, pentru că am ținut neapărat să văd un anume muzeu. Așa că, aflat la un congres internațional ținut pe teme de agroindustrie ecologică, am căutat ca în acea zi să îmi termin treaba cât mai repede cu putință, ca să vizitez Muzeul Nazismului organizat în clădirea oarecum lăsată în paragină a fostului Palat al Congreselor Partidului Național-Socialist.

Mergând dispre Messe spre muzeu, la capătul acelui bulevard dai de un platou uriaș, mai mare ca Piața Constituției din fața Parlamentului de la noi, un platou mărginit în stânga de câteva tribune din beton placate cu gresie albă, iar în dreapta, de clădirea fostului partid nazist.

Despre muzeu aflasem cu câțiva ani înainte dintr-un reportaj transmis de TVR într-una din emisiunile destinate minorității germane din România. Tot din acel reportaj am aflat că, în mod intenționat, perimetrul în care naziștii își țineau uriașele mitinguri, inclusiv exteriorul clădirii, erau neîngrijite „pentru a lăsa timpul să macine urmele celei mai criminale ideologii”.

Știind deja acest lucru și ajuns chiar acolo, călcând chiar pe platoul pe care îl văzusem în documentarele istorice plin de naziști perfect aliniați și pe Adolf Hitler mergând cu trufie spre tribuna de la care avea să își latre încă o dată discursul, nu m-am mirat să văd boscheții de pe margini, deși totul era în contrast uriaș cu modul în care bavarezii au grijă de fiecare petic de pământ, de fiecare stradă, de fiecare casă.

Totodată, nu aveam cum să nu mă înfior terifiat, pășind exact pe locurile marcate de o uriașă ură împotriva a tot ce este omenesc. Dar voiam să văd, voiam să învăț.

Curiozitatea îmi fusese ațâțată o dată în plus, aflând că muzeul, deloc mic, găzduiește o expoziție permanentă intitulată „Tentația și fascinația terorii”. Cum adică, „tentația” și cum adică, „fascinația”? Doar un psihopat poate să fie tentat și fascinat de teroare, doar un popor alienat poate să simtă așa. Și tocmai de aceea voiam să văd cu ochii mei și să înțeleg măcar în parte cum a fost posibilă o asemenea grozăvie. Și am văzut, și am înțeles.

În primul rând, am văzut că singura intervenție arhitectonică asupra clădirii a fost amenajarea intrării, concepută ca o pasăre de metal care parcă înghite vizitatorul pe care îl strivește închipuit între fălcile mecanismului gândit ca o continuare a mașinăriei din ”Metropolis”, filmul lui Fritz Lang, întruchiparea perfectă a unei lumi reci, dezumanizante.

Apoi, am văzut miile de exponate care reușesc perfect să slujeasă titlul. Da, așa e. De la o anume limită în jos, teroarea poate fi și tentantă, și fascinantă. Însă, și aici e marea grozăvie! Teroarea este tentantă și fascinantă nu doar pentru cei care o aplică, este tentantă și pentru cei asupra cărora este aplicată, toată această amestecătură mărșăluind spre un final care aduce dezastrul general.

Pentru a înțelege mai bine cum e organizat muzeul și cum își transmite mesajul, imaginați-vă o partitură cu mai multe melodii suprapuse. Una începe cu o notă înaltă dintr-o gamă majoră, luminoasă, într-o dinamică forte, o melodie care scade treptat în intensitate până la pianissimo și care mai apoi moare, ajungând la tăcere.

Concomitent, o altă melodie scrisă într-o gamă minoră, neagră, începe de la o dinamică foarte scăzută și de la o notă foarte joasă pe care nu o părăsește decât sacadat, treaptă cu treaptă precum ”pasul de gâscă”, un discurs muzical care crește în înălțime și intensitate până la insuportabil, pentru ca și această melodie animalică a crimei și a lacătelor să fie redusă la tăcere, după ce ea însăși aduce dezastrul final al lumii în care se manifestă.

Parcurgând culoarele și încăperile muzeului, privind fotografiile sau văzând proiectate secvențe de jurnal din anii 1920-1945, ajungi să înțelegi cum de a fost posibil așa ceva. La început, vezi imagini care îți înfățișează o Germanie sărăcită. Apoi, vezi speranța din ochii oamenilor, ascultându-l pe Hitler, crezându-i promisiunile populiste. Îi vezi apoi fericiți în timp ce muncesc, beau bere, dansează, merg în vacanțe, își închină copiii Fuhrerului, se înrolează și pleacă la război.

După care îi vezi luptând, îi vezi plângând, îi vezi murind. Pe cei rămași acasă îi vezi din nou din ce în ce mai săraci, scormonind printre dărâmături, cărându-și morții, vezi femeile violate de sovieticii din Armata Roșie, copiii plângând alături, pentru ca aproape de finalul călătoriei să vezi imaginea apocalipsei unui întreg popor.

Dar groaza nu se oprește. Ca un fel de a treia melodie, mai oribilă decât orice se poate imagina și suprapusă pe aceeași partitură, vezi atacurile asupra evreilor, rromilor, bolnavilor psihici sau homosexualilor, vezi arestările, vezi deportările, vezi lagărele de exterminare, vezi hăurile cuptoarelor și ușile camerelor de gazare care îți par niște guri macabre ale puilor păsării mecanice sugerată la intrarea în muzeu, pui care se cer a fi hrăniți numai cu carne de oameni nevinovați.

Finalul traseului este de o duritate fără margini: În timp ce vizitatorul intuiește ieșirea exact în fața lui, în dreapta culoarului pe care se află este practicat un alt culoar, pe dalele căruia au fost sugerate cu ajutorul unor neoane niște șine de tren. Însă, în loc de pietre de terasament au fost puse mii, zeci de mii de fotografii ale celor deportați și uciși în lagărele naziste.

La capătul îndepărtat al culoarului, la capătul „drumului”, în semiîntuneric, este o fotografie a intrării de la Auschwitz, punctul final, soluția finală a naziștilor și a celor care se inspiră din ideologia lor, pentru că lagărul este suprema lor arhitectură socială și politică.

Este drumul celor care nu mai sunt. Este drumul celor rupți vieții de cea mai nenorocită ideologie. Este drumul celor care nu te pot însoți, pe tine, tu, vizitatorul care ești dus de culoar direct pe trotuarul însorit, în libertate, ÎN VIAȚĂ.