Diplomație și prostie, politică și repetenție

Pe 16 ianuarie, Shinzo Abe, premierul Japoniei, o țară de prim-plan pe eșichierul mondial, a făcut o vizită oficială în România, fiind însoțit de o importantă delegație de oameni de afaceri. Erau toate condițiile să consemnăm un eveniment în relațiile bilaterale ce putea avea un impact multiplu, îndeosebi pe plan economic. Și pe plan politic se putea realiza o benefică deschidere a Bucureștiului spre alte state marcante ale lumii, care nu incomoda cu nimic apartenența sa la UE. În fine, diplomația noastră, ancrasată și blegită din cauza unor „vârfuri“ reticente în mod prostesc la ideea inițierii unui dialog spre alte zări, putea da un semn de reviriment mult așteptat.

Din păcate, ceea ce ar fi trebuit să fie un eveniment românesc major a fost un rateu de zile mari, datorat în exclusivitate prostiei, ignoranței, ambiției oarbe și stilului de repetenți pe care l-au afișat unii politicieni, în frunte cu Liviu Dragnea și cei din jurul lui. De ce? S-o luăm pe rând. Cum se știe, în sânul PSD intervenise o criză, declanșată, cel puțin din ce s-a aflat până acum, de ambițiile stranii și lipsa de luciditate de care a dat dovadă premierul de atunci, Mihai Tudose, un individ  politic bărbos, fără educație politică, suferind brusc de boala clasică a celor propulsați într-o „foncție“ înaltă,  care se cred brusc zei și vor să aibă lumea la picioare.

Nu este rost să spun aici dacă și câtă dreptate a avut Tudose, dar, prin comportamentul său, ex-premierul a turnat gaz pe un foc mocnit, a slobozit, cu sau fără bună știință, „câinii războiului“ pentru putere în PSD, azvârlind și țara în criză exact în preziua amintitei vizite nipone, de la care orice politician lucid și responsabil aștepta mult.

Țara a plonjat în criză, dat fiind că liderul PSD, Liviu Dragnea, s-a simțit încolțit, iar postul, amenințat, drept pentru care a convocat CEX-ul partidului exact în preziua sosirii lui Shinzo Abe. Mișcare precipitată, dovadă a convulsiilor din vârful PSD și a faptului că, într-un atare context, el și-a pierdut uzul rațiunii, acționând fix ca proasta în bâlci. Nu l-au interesat deloc implicațiile externe ale răfuielii sale precipitate din sânul partidului și trecerea urgentă pe tușa politică a premierului de atunci, sediționarul Mihai Tudose.

Se spune, și sunt temeiuri să credem acest lucru, că unele minți lucide i-ar fi cerut lui Dragnea să amâne cu cel puțin 24 de ore ședința CEX-ului, astfel încât distinsul oaspete nipon să aibă un interlocutor la București, iar tratativele economice și financiare preconizate să se desfășoare, dar el nu a vrut să audă. Ca orice fiară încolțită își pierduse cumpătul, îi era teama ca nu cumva, în intervalul apărut datorită eventualei amânări a ședinței respective, Tudose să capete noi susținători în teritoriu. Dragnea nu s-a întrebat dacă același Tudose putea fi un nou Napoleon, adică să facă mai multe lucruri deodată: să aibă și discuții oficiale la Palatul Victoria cu omologul japonez, să participe apoi la ceremonia parafării unor importante investiții și să fie prezent la un dejun oferit chiar de el în onoarea lui Shinzo Abe.

Nu a contat nimic din toate astea pentru el și ai lui, astfel încât, în ședința cu pricina, i s-a dat lecția cuvenită lui Tudose. Dar cu ce preț? Cu al unei noi crize de guvern, cu torpilarea vizitei premierului nipon, cu ignorarea intereselor noastre naționale, cu abdicarea de la cele mai elementare norme ale diplomației și cu lipsă de respect pentru proverbiala ospitalitate românească.

Au prevalat calcule meschine, cecitatea politică, lipsa realismului și lucidității unor poziții responsabile și înțelepte. Se spune că unii lideri ai ALDE l-ar fi avertizat pe Dragnea despre implicațiile diplomatice externe ale ședinței CEX  la care el ținea morțiș. E posibil să fie așa, dar dacă pentru ei chiar contau interesul și imaginea României în exterior, aveau suficiente arme de convingere, unele chiar radicale – culminând cu amenințarea părăsirii coaliției. Altfel, domn` Teo Meleșcanu și toți ai lui s-au complăcut într-un simulacru de joc de glezne uzate.

Nu e singurul episod de acest gen pe care l-am consemnat ca gazetar, ce evidențiază pregnant orbul găinilor de care suferă autoritățile române postdecembriste. La fine lunii martie, 1998, Guvernul Ciorbea era pe ducă. Totuși, prim-ministrul și colaboratorii lui din Palatul Victoria, cât și cei din guvernul Turciei, condus atunci de Mesut Yilmaz, făceau pregătiri intense pentru vizita la București a premierului de la Ankara.

Între altele, un grup de ziariști români urma să meargă în Turcia pentru un interviu cu Yilmaz, iar aici trebuia să vină ziariști turci pentru un interviu cu Ciorbea. Făceam parte din acel grup de ziariști și, în ziua plecării, dar și cât am stat la Ankara înainte de interviu, am tot întrebat la telefon dacă el mai este oportun, dacă nu cumva, între momentul realizării și cel al publicării lui, guvernul Ciorbea pică. De la biroul de presă din Palatul Victoria ni se răspundea țâfnos să ne facem treaba pentru care am plecat la Ankara. Am realizat interviul, iar a doua zi, când când am ajuns la București, guvernul Ciorbea picase…

În fine, chit că voi fi catalogat  în toate felurile, nu pot să nu evoc aici cum a amânat Ceaușescu Congresul al X-lea, spre a face loc vizitei la București a președintelui Richard Nixon. Inițial, autoritățile au stabilit ca acest congres să înceapă pe 4 august 1969 și făceau pregătiri asidue pentru primirea la București a celor 5.000 de delegați și a sutelor de invitați și ziariști străini. Între timp, Bucureștiul și Casa Albă au stabilit ca președintele Nixon să vină la București în zilele 2 – 4 august, în prima vizită oficială în România  a unui președinte american, și tot prima vizită într-o țară socialistă.

Erau, deci, mize politice uriașe, așa că Nicolae Ceaușescu a amânat pentru 6 august data începerii Congresului, iar dialogul cu Nixon a dus, între altele, și la dobândirea de către România a clauzei națiunii celei mai favorizate, la intrarea țării noastre în FMI și la stabilirea de raporturi cu Banca Mondială. Pe scurt, pentru București a prevalat atunci interesul național, chiar dacă gerontocrații din Kremlin nu au privit deloc cu ochi buni știrea amânării Congresului și mai ales cea a venirii lui Nixon în România, eveniment care urma condamnării de către Ceaușescu a invadării Cehoslovaciei, din august 1968.

Sunt lecții de politică și diplomație, dar și ale istoriei, pe care, din păcate, Dragnea și ai lui nu le știu, cu un preț uriaș pentru țară și noi toți. Vorba acelui clip publicitar, însă adaptat: nu ai cu cine, domnule, niște repetenți!