Dispar stânga și dreapta?

Sunt multe indicii că alternativa „stânga“-„dreapta“ în viața politică a democrațiilor s-a erodat. Nu este astăzi, cel puțin în Europa, vreun partid de dreapta care să guverneze fără măsuri de stânga (de exemplu, compensări sociale) și nici partid de stânga care să nu folosească ceva din arsenalul dreptei (precum privatizarea unor unități). Promisiunile electorale sunt contextuale, iar guvernarea este altceva și, prin forța lucrurilor, nu mai poate fi „pură“.

Acest indiciu este sprijinit de numeroase altele din viața publică a zilelor noastre. Cum s-a observat, distincţia dintre „dreapta“ şi „stânga“ a fost univocă, atât timp cât relaţia dintre valorile lor conducătoare, libertate şi, respectiv, egalitate, a fost cercetată în domenii precum puterea de stat sau economia. Ea s-a relaxat din momentul în care s-au tematizat, de pildă, șansele sociale ale genurilor. Pe de altă parte, aşa cum comunitarienii au arătat, instituţiile politice nu se pot evalua după criterii atemporale, ci numai considerând contextele fluide. În plus, „stânga“ şi „dreapta“ au operat cu două valori, anume, „libertatea“ şi „egalitatea“, dar, între timp, efectivul valorilor în dispută a sporit. S-au adăugat, de exemplu, „unitatea contractuală“, cu noul contractualism; „binele comun“, cu comunitarismul; „utilitatea“, cu noul liberalism; „androginia“, cu feminismul (Will Kymlicka, Politische Philosophie heute. Eine Einführung, 1990), iar relația valorilor este complicată. O teorie acoperitoare a tuturor este anevoie de găsit.

Mai este de observat că unele concepte și-au schimbat locația. Identitatea, bunăoară, vine din arsenalul tradițional al „dreptei“, dar este, mai nou, invocată de mișcări de „stânga“. Națiunea a fost invocată mai întâi la „stânga“, vis-a-vis de monopolul puterii. Libertatea este revendicată de „dreapta“, dar a o apăra acum față de „political correctness“ ține de democratizare, iar stânga rațională o îmbrățișează.

La alegerile prezidențiale din 2016, în SUA s-a ajuns în situația în care candidata democrată să apere neoliberalismul, iar un republican să propună schimbarea. Peste toate, democrații își reproșează că au neglijat categoriile sociale lucrative, în vreme ce un republican conservator a câștigat apelând la „working class“ și chestionând globalizarea. În Franța, noul președinte a fost ales pe un val cu optici insolite. S-a considerat că sistemul partidelor tradiționale – „stânga“ și „dreapta“ – s-ar fi prăbușit, că singura soluție viabilă ar fi integrarea forțelor (rassemblement), că o majoritate parlamentară cu noi fețe ar fi salutară, că ar fi ora reformelor sub semnul progresivismului și că „dubla afiliere politică“ și ideologia „en meme tempism-ului“ sunt acceptabile.

Situația din România, deși singulară, confirmă totuși teza erodării alternativei „stânga“-„dreapta“. În 2001, „stânga“ a preluat guvernarea când, istoricește, trebuiau făcute privatizarea economiei și reforma instituțiilor în raport cu libertățile recucerite. Peste noapte, unii „socialiști“ s-au proclamat „populari“. După trei ani, „dreapta“ formată astfel a obținut puterea, în disprețul urnelor, prin aranjamente parlamentare, tocmai când trebuiau rezolvate probleme sociale grave.

În orice caz, din 2004 a intervenit – din cauze multiple, inclusiv carențele pregătirii decidenților – derapajul propriu-zis al statului. În locul necesarei democratizări, această „dreaptă“ a recurs la tehnicile lui Mussolini de a elimina rivalii – fabricându-le dosare în fel și chip, pensionându-i în forță și stârnind ruinătorul „conflict al generațiilor“ – și la confuzionarea valorilor. Așa cum se dezvăluie tot mai mult, noii decidenți au împrumutat tocmai din stalinism denunțul ca probă și de la Gestapo acordurile ascunse între procurori, judecători și ofițeri de informații – într-un cuvânt, tehnici de dirijare a justiției de către serviciile secrete și de control al tuturor de către „șeful statului“. „Statul clientelar“ al anilor anteriori a trecut în „statul mafiot“, cum îl numea recent inițiatorul său.

Din 2014, aceeași „dreaptă a recurs la „mișcarea de stradă“, la faimoasa „Bewegung“, pe care o invoca în anii treizeci Carl Schmitt, cel care a pavat juridic calea funestei dictaturi a acelor ani. Pentru a păstra poziții de putere, în pofida rezultatelor lamentabile, autoproclamata „dreaptă“ de azi se arată gata să îmbrățișeze „statul disciplinar“. S-a ajuns în situația paradoxală în care, în loc să preseze la extinderea libertăților, liberalii zilelor noastre se ocupă să pună cătușe rivalilor agreați de cetățeni, în numele unei dubioase apărări a „justiției“, iar social-democrați de frunte să caute să-i imite pe bogații lumii. Exponenți din noile generații iau politica drept aventură fără convingeri politice și fac din nepotism, cleptocrație, plagiat și alte fraude cheia ascensiunii.

În fața indiciilor de erodare a distincției „stânga“-„dreapta“ se pun întrebări dificile. Nu se afectează, prin atenuarea distincției, reprezentarea intereselor diferențiate – de pildă, ale întreprinzătorilor, ale angajaților, ale funcționarilor din societate? Nu cumva cetățenii sunt înșelați din nou, oferindu-li-se, de fapt, depolitizarea de către decidenți mai politizați ca oricând? Nu cumva amatorismul organizat este rezultat tocmai al slăbirii partidelor? Dacă totuși Thomas Mann a avut dreptate când a semnalat gravitatea în consecințe a urcării la decizii a persoanelor din partea mai slabă, profesional, civic și moral, a societății?
Luând în seamă diversificarea intereselor, valorilor și vederilor grupurilor sociale, se poate spune, oarecum în pofida unor indicii, că diviziunea „stânga“-„dreapta“ își păstrează justificarea. Dar de aici nu rezultă nicidecum că este singura distincție politică și nici că oricând este cea mai importantă, cum cred cei întorși mereu cu fața spre trecut. Fruct al sărăciei de idei, simplismul poate duce la radicalism, dar nu la soluții durabile. Democrațiile sunt brăzdate și de alte distincții, cum sunt legaliști-relativiști, legitimiști-autoritariști, promotori ai interesului public-avocați ai grupurilor, identitari-cosmopoliți, cultivatori ai demnității umane-libertarieni, dogmatici-adepți ai alterității. Partidele se dispun vizibil și în fața acestor distincții, nu doar în jurul diviziunii „stânga“-„dreapta“, care nici nu are cum să le acopere pe toate.

În opinia mea, nu avem alternativă la luarea în serios a democrației, pluralismului politic, parlamentarismului, dacă este ca societățile moderne să nu intre în conflicte sau măcar să nu stagneze. Formula „republicii monarhice“, propusă într-un context istoric și imitată astăzi până la ridicol în afara țării de origine, nu duce dincolo de criză. Ea este formulă de stabilizare, dar prea puțin de dezvoltare. Venirea la decizie, pe fondul ei, a unor garnituri politice tot mai diletante prefigurează, de altfel, noi crize. Autoritarismul nu este soluție – o spune chiar noul președinte al Franței.

Și totuși, mulți au impresia că distincția „stânga“-„dreapta“ dispare și decid socotind dispariția un fapt. Trei sunt dificultățile care alimentează impresia în condițiile de astăzi: scăderea anvergurii liderilor, sărăcirea culturii politice și, mai ales, neînțelegerea împrejurării că se trăiește nu doar în mediul unor fapte noi, ci, mult mai mult, într-o societate modernă altfel organizată. Această neînțelegere are acum greutatea mai mare.

Armin Nassehi a dat nu de mult cea mai amplă investigare a distincției dintre „stânga“ și „dreapta“ făcută vreodată în sociologie (vezi Die letzte Stunde der Wahrheit. Warum rechts und links keine Alternative mehr sind und Gesellschaft ganz anders beschrieben werden muss, Murmann, Hamburg, 2015) și a ridicat întrebarea dacă nu cumva „stânga“ și „dreapta“ sunt excedate de realitățile societății în care s-a intrat. El a observat că astăzi se vorbește abundent la „stânga“, dar se trăiește pe „dreapta“ (p. 53), într-o situație de „empirie neclarificată“ și cu „idei nelămurite“ (p. 62). „Dreapta“ își imaginează societatea ca un container, în care ceva trebuie introdus, în vreme ce „stânga liberală“ proclamă libertăți, ignorând datele noi ale lumii din jur (p. 47-48). Cele două nu mai aderă la fapte, dar se suscită reciproc, asigurându-și existența prin faptul că cealaltă se agită. „Stânga“ și „dreapta“ mai delimitează ceva în spațiul politic, dar eșuează în preluarea „complexității“ actualei societăți moderne. Nici una, nici alta nu și-au elaborat corespunzător vederile.
Observația hotărâtoare este aceea că și „stânga“, și „dreapta“ de azi au nevoie de sincronizare prin analiza calificată a societății actuale. Licitarea lor propagandistică sau amalgamarea mai nouă nu sunt decât manipulări cu efecte momentane, care duc tot nicăieri. Se pot slăbi distincțiile și partidele și se pot aduce în față figuri fără experiență, generate de mass-media și de servicii secrete, dar nu se realizează decât ținerea pe loc sau șocuri, nu reformele bine gândite, de care este acută nevoie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.