Disputa statuilor – Corespondență din Franța

George Banu. Corespondență din Franța

Efervescența contestațiilor rasiale a fracturat America și a contaminat lumea. Astfel, s-a declarat un conflict a cărui existență nu o ignoram, dar care a produs o falie vertiginoasă, o linie de ruptură nebănuit de profundă. Manifestările i-au fost numeroase, printre ele aflându-se agresiunile contra statuilor emblematice ce au cunoscut destine diferite: decapitări, maculări, amputări. Ele au fost considerate de nenumărați comentatori ca o injurie adresată memoriei și o probă explicită a războiului urban inițiat contra Occidentului! Statuile, primii săi răniți! Președinți americani, eroi ai colonizării, partizani ai comerțului de sclavi, în diferite colțuri ale Americii sau ale Franței, au cunoscut un destin comun pe piedestalurile lor și reprobarea a intervenit în presă sau la televiziune!

Ciudat reflex! Nu cu mulți ani în urmă, statuile darâmate au însemnat simptomul unei eliberări de puterea dictatorilor opresori răsturnați! Stalin și Dzerjinski și-au pierdut poziția ceremonială nu doar în Georgia, ci și în țările ocupate de Rusia, iar siluetele lor s-au spart sub ciocanele populațiilor eliberate. Lenin indicând orgolios, cu mâna întinsă, calea spre viitorul promis, a cunoscut un destin similar și a încetat să vegheze asupra piețelor sau a instituțiilor politice, Casa Scânteii fiindu-ne nouă cea mai familiară. Transportul uneia din statuile sale pe Dunare, Theo Aghelopulos l-a asimilat într-un film al său în parabola dispariției comunismului. Statuia lui Sadam Hussein a fost supusă unei asemănătoare tratări și, deplin satisfăcuți, i-am privit cioburile pe ecranele televiziunilor planetare sau pe copertele revistelor de mare tiraj! Câte alte statui nu s-au prăbușit în Kazahstan, Azerbaidjan, Lituania sau Letonia… sub aplauzele mulțimilor ce, exaltate, își luau astfel o revanșă de mult așteptată! Căderea statuilor, o eliberare contagioasă! Și confirmarea unei înfrângeri astfel consemnate… Nicio reacție de refuz nu le-a regretat prăbușirea dispersată pe meridianele lumii!

De ce reacția diferă azi, când mișcările populației, în special ale celei de origine africană, procedează la acte de agresiune anti-statuare similare? Pentru motive evident distincte, ce mi s-au impus cu riscul de a le înțelege. Atacul statuilor de dictatori consfințeau detronarea lor simbolică! În contextul unor evenimente politice care metamorfozaseră situația, ele își pierdeau legitimitatea și eliminarea lor nu se confrunta cu nicio opoziție. Pe când statuile a căror prezență s-a impus în timp și care sunt azi agresate beneficiază de îndepărtare, de atenuare a vechilor conflicte. Memoria a sustras și diminuat impactul actelor de odinioară. Noi am fost contemporanii comunismului, în timp ce sclavagismul aparține unei istorii a cărei prezență nu dispune de o egală acuitate. Această primă distincție explică diferența de reacții procurată de scandalul statuilor. Dar, când vizităm catedralele Franței, nu vedem des statui sacre violent decapitate la ceasul Revoluției franceze: afirmare a unui anti-clericalism explicit și astfel afirmat. Mereu statuile, embleme ale puterii! Sacrificiu ritual!

Statuile se înalță ca semn al unei victorii pe care ele o onorează și consacră. Căci ce salutau cele ale lui Lenin, Stalin, Sadam Hussein, dacă nu confirmarea unui leadership ce îi avea ca protagoniști? Acesta, odată pierdut, statuile, la rândul lor, au suferit impactul schimbării produse, consacrând astfel libertatea recâștigată. Soarta le era pecetluită: la pamânt! Dacă nu s-ar fi descompus comunismul în ’89, statuile sale n-ar fi durat și acum? Comunismul și ocupația rusă, căci cum se explică altfel distrugerea statuii înălțate în memoria generalului rus care, printr-o strategie de geniu, a salvat Cracovia de distrugerea programată de nazism? Ea a fost injust asimilată doar unui erou sovietic oficial…

Statuile azi repudiate de comunitățile africane au fost înălțate, la origine, pentru a consfinți reușita unor victorii incontestabile ale puterii occidentale, netulburate până acum de către « învinșii » de odinioară. Ei se trezesc și nu reclamă alte statui pentru eroii lor, ci doar le agresează pe cele consacrate celor care i-au supus, înlănțuit, maltrat. Revanșă întârziată, dar revanșă legitimă. Acum eroilor de odinioară li se refuză gloria trecută, căci victoriile de atunci nu mai pot camufla tragediile ce le-au suscitat! Statuile redeschid un proces considerat demult închis și azi revizuit! Ca într-un episod din serialul Cold case / Cu sânge rece … Dar, cum sugerează Gabor Tompa, s-ar putea realiza, cu întârziere, și statuile învinșilor!

O interogație poate interveni. Occidentul și-a salutat eroii procedând la constituirea unui veritabil vocabular statuar! Dar, dacă situația era inversă, oare dacă popoarele învinse ar fi fost victorioase n-ar fi procedat la fel? Nicio îndoială. Statuia e semnul unui destin politic! Ea atestă o dominație! O consfințește oficial!

Aceste statui care punctează teritoriile urbane se afișează cu emfază, se expun fără reținere. Ele corespund unei viziuni a puterii politice ce-și subliniază impactul asupra populației, agresându-i privirea, interzicând pacificarea! Și, cum să nu îl citez pe acest fost colaborator comunist care, în spiritul ideologiei sale, dar și al dorinței de a exprima abuziv omagiul acordat unui erou, îmi spunea că vrea să ridice la Râmnicu Vâlcea o statuie lui Mircea cel Bătrân! Când i-am replicat că există deja două, el mi-a răspuns « dar nici una pe cal ». Doar pe cal onorul era deplin! Sau prin supradimensionare agresivă! Sau prin centralitate autoritară! E poate și aceasta o rațiune care motivează repulsia suscitată. Azi, Putin, pentru a-și asuma discret filiația staliniană, reconstruiește statuia lui Dzjerdzinski, teribilul șef al organismului de supravghere, Tcheka, precursor al KGB-ului, dar o plasează nu în inima Moscovei, ci într-un parc. Disimulare subtilă a unui gest politic.

« Statuile cad, dar soclurile rămân » spunea cineva desemnând persistența acestui reziduu care acordă statuii o poziție autoritară, deasupra cotidianului. Radu Penciulescu vorbea, dimpotrivă, despre idealul de a face « un teatru la înălțimea omului », expresie a cărei împlinire am regăsit-o în orașul în care trăia, Stockholm, unde statuile recente sunt toate făcute « la înălțimea omului ». Nu înălțate pe un soclu, vertical și dictatorial, ci statui intime, apropiate. Ne așezăm lângă ele fără a resimiți impactul puterii sau aura gloriei, le suntem parteneri așa cum versurile sau gesturile lor ne sunt familiare! Ne recunoaștem! Și le iubim… ca pe cea a lui Pessoa, la Lisabona, din fața cafenelei pe care o frecventa și în compania căreia mulți prieteni s-au fotografiat! Iată un prim răspuns la disputa statuilor! Nu pe cal, ci la înalțimea unui om! Dar nici abstracte, ca monumentul lui Cornel Coposu, ci figurative, recognoscibile, statui de proximitate!

Și cum să nu evoc propunera lui Brâncuși. Cea mai adâncă. Atunci când a fost solicitat să imagineze un monument pentru inițiatorul școlii laice, Spiru Haret, după o lungă reflecție, mărturisește el, s-a inspirat din modelul topografic al unui sat organizat în jurul unei fântâni, și a propus să se sape o fântână în onoarea ministrului. Ea ar fi putut deveni centrul afectiv al Bucureștiului: « fântâna lui Spiru »? I-a fost refuzată ideea și Spiru a fost cocoțat pe un soclu impersonal, anonim, o statuie de prestigiu, înșiruită printre altele. Brâcuși îi atribuia un loc unic, simbolic, de care statuia din Piața Universității e complet lipsită. Prestigiul nu va avea niciodată impactul simbolului. Brâncuși o știa!