În cele ce urmează nu vom vorbi despre detaliile arestării şefului FMI în urma unei agresiuni sexuale asupra unei cameriste de hotel din New York, ci propun să ne întoarcem la începutul lunii noiembrie 2008, când, potrivit ziarului elveţian „Le Temps”, clasa politică franceză, cu o unanimitate rară, de la stânga radicală la dreapta tradiţională, a primit cu o imensă uşurare decizia de menţinere a lui Dominique Strauss-Kahn în fruntea Fondului, după ce acesta fusese albit în urma unei anchete interne după o legătură extraconjugală cu o salariată. Atunci s-a zis că a fost voba despre „o victorie a Franţei gaulliste şi epicureene asupra Americii puritane”. Cu toate acestea, afacerea nu a rămas fără urmări, ea dezlegând limbile unora din Paris, care nu au ezitat să vorbească despre soţiile politicienilor francezi şi, mai ales, despre temperamentul singular al lui Strauss-Kahn. Imediat, presa din Hexagon a lăsat să se scurgă tot felul de aluzii la „poftele lui sexuale nemăsurate” (cum scria revista „L’Express”) sau la „vechi poveşti de acest gen” (potrivit ziarului „Le Figaro”), care circulau cu mult înainte ca el să ajungă în fruntea FMI. Cel vizat a reacţionat prompt, ameninţându-i cu procese pe cei care răspândeau „zvonuri răuvoitoare” despre el.
Cu toate astea, presa pariziană spunea că derapajul lui nu era întâmplătotr, ci era programat, el având un fel de obsesie pentru femei, pe care contextul permisiv al cercurilor politice franceze l-a încurajat în mod cert. Cea mai detaliată poveste aparţine ziaristei şi romancierei Tristane Banon, care îl întâlnise pe Dominique Strauss-Kahn cu câţiva ani mai înainte, ca să-I ia un interviu. Locul întâlnirii era de-a dreptul insolit: o garsonieră din apropierea Adunării Naţionale a Franţei, care avea ca mobilier un pat mare şi un televizor. „Interviul propriu-zis a durat cinci minute şi jumătate”, a povestit Tristane Banon; timp cât fostul ministru francez al Economiei să înceapă s-o mângâie şi să-i propună ceea ce în terminologia FMI se cheamă o „fysical affair”. Ziarista respectivă nu a fost singura care a plecat şocată de la o întâlnire cu cel care, în 2007, avea să devină preşedintele FMI, iar acum, în 2011, se pregătea să-l înfrunte cu mari şanse pe Nicolas Sarkozy la prezidenţialele din 2012. Avocatul parizian Emmanuel Pierrat a povestit că a fost abordat de o femeie ce gravita în cercurile politice şi care a răspuns unei oferte menite „să-i amelioreze situaţia profesională”. Confruntată cu avansurile insistente ale politicianului nostru, ea „s-a fofilat înainte ca lucrurile să degenereze”, după cum avea să declare avocatul. Aurelie Filippetti, purtătoare de cuvânt (în noiembrie 2008 – n.n.) a grupului socialist din Adunarea Naţională a Franţei, a păstrat o amintire foarte urâtă după o tentativă de agresare sexuală, „foarte grea, foarte apăsătoare”, din partea colegului său de partid Strauss-Kahn. „Ulterior, am făcut astfel încât să nu mă mai aflu singură cu el într-o cameră”, avea să declare ea.
Alte mărturii îl descriu având mereu acelaşi comportament: o solicitare imediată, insistentă şi directă, urmată de telefoane şi de SMS-uri, care putea dura zile întregi. Un lucru cel puţin ciudat, denunţat de ziarul elveţian amintit: în mass-media din Franţa s-a păstrat o tăcere aproape totală despre aceste practici. Se spune că acest comportament s-a agravat după ce, în 1999, a fost silit să demisioneze din postul de ministru al Economiei din cauza unei afaceri privind o finanţare politică, în care lui i s-a reproşat că a folosit o scrisoare antedatată. Justiţia franceză nu l-a găsit vinovat.
În schimb, ajuns în fruntea FMI, nu şi-a abandonat vechile obsesii despre care se şopteau atâtea prin cercurile politice franceze şi a avut o aventură extraconjugală cu o salariată a Fondului, ce a dus la o criză în cadrul instituţiei şi care a fost înăbuşită până la urmă. Aşa s-a ajuns la articolul din 7 noiembrie 2008, din cotidianul elveţian „Le Temps”, reprodus atunci de „Courrier International”, care a pus în şapou următoarele cuvinte: „Întregul Paris mediatic cunoştea nepotolitul apetit sexual al fostului ministru socialist. Dincolo de persoana lui DSK, afacerea respectivă luminează moravurile urâte ale clasei politice”. În ce-l priveşte, titlul articolului este profund actual – DSK sau arhetipul lui „Sexus politicus”. El porneşte de la o carte ce apăruse la Paris la 1 septembrie 2006 – „Sexus politicus” -, îi avea ca autori pe ziariştii Christophe Deloire şi Christophe Dubois şi se referea la poveştile de amor ale oamenilor politici francezi, între care se aflau foştii preşedinţi Valery Giscard d’Estaing, ce avusese aventuri cu actriţele Mireille Darc, Marlene Jobert sau Sylvia Krystel, Francois Mitterrand, cu a sa Mazarine Pingeot, Jacques Chirac şi, evident, Nicolas Sarkozy.
