Este fascinant de urmărit ceea ce se întâmplă acum în ţările musulmane din nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Cu atât mai mult cu cât am avut şansa să fi vizitat toate aceste ţări unde astăzi scânteia revoluţiei a inflamat butoiul cu pulbere iscat de regimurile lor politice opresive, prin corupţia generalizată favorizată de vasalitatea necondiţionată către marile puteri.
Ultima dată când am vizitat Egiptul a fost nu mai departe de acum două luni. Acolo, majoritatea turiştilor sunt interesaţi doar de ceea ce este mai vechi de 3.000 de ani. Îşi întorc privirea de la realitatea gri, care mai degrabă le strică vacanţa, a sărăciei devastatoare, a insalubrităţii, corupţiei endemice şi suprapopulării. Cairo este un oraş cu peste 17 milioane de locuitori, iar rata natalităţii este într-o continuă creştere. Cei mai mulţi dintre ei trăiesc mult sub limita subzistenţei, în condiţii de neimaginat chiar şi pentru cel mai nefericit european. Deseori, familii întregi trăiesc în locuiţe improvizate, fără mobilier, împreună cu animalele de casă, dorm printre excrementele lor, fără acces la apă potabilă sau electricitate. Copiii reprezintă sursa de masă pentru părinţi, motiv pentru care rareori ajung la şcoală. În schimb, vând magneţi cu Nefertiti prin bazar, ţin dârlogii cămilelor pentru turiştii care vor să experiementeze senzaţii tari, curăţă pantofii de praf, cară lăzi, încing cărbunii pentru narghilele sau te miri ce alte sarcini ingrate. Doar pentru a pune ceva cald în stomac la sfârşitul zilei.
Nici cei cu şcoală nu ajung prea departe dacă nu sunt propulsaţi de încrengătura nomenclaturii partidului preşedintelui Mubarak, care de aproape 30 de ani se comportă ca un faraon al Egiptului. În schimb, informatorii securităţii de stat se găsesc, literalmente, la fiecare colţ de stradă, privind cu suspiciune orice trecător cu aparat de fotografiat, sau în recepţia fiecărui hotel, sorbind tacticos din cafea, aşezaţi confortabil picior peste picior, cu şosetele albe flauşate iţite de sub pantalonii negri de stofă. Şpaga este obligatorie, fie că ai sau nu o problemă de rezolvat cu autorităţile. Ca o taxă de protecţie guvernamentală pentru a fi lăsat să trăieşti. Orice discuţie cu localnicii, bărbaţi sau femei, se lăsa, invariabil, cu înjurături furibunde la adresa preşedintelui, a cărui moarte în chinuri groaznice şi-o doresc cu ardoare. Aşadar, nu e de mirare că a fost de ajuns o scânteie pentru ca egiptenii să iasă în stradă să ceară capul lui Mubarak.
Până acum, nu se întrevede decât o schimbare neconvingătoare în Egipt, în care serviciile secrete preiau puterea, aşa cum este convenabil pentru SUA şi Israel. Pentru că, să nu uităm că în scurta sa existenţă, Israel a câştigat două războaie cu Egipt, ba chiar a anexat peninsula Sinai pentru câţiva ani. Încheierea păcii între cele două naţiuni vecine, legate de Fâşia Gaza, a fost orchestrată de americani, care au susţinut aceste regimuri nedemocratice, în care drepturile omului sunt o glumă proastă. Acest lucru a fost ilustrat de istoricul discurs din Cairo al lui Barack Obama, prin care îşi manifesta deschiderea faţă de lumea musulmană. El nu a făcut decât să legitimizeze un regim opresiv, care numai în ultimele zile a ucis peste 100 de manifestanţi. Eu l-aş cataloga drept o escrocherie prin care şi-a adjudecat un nemeritat premiu Nobel pentru Pace.
Dar să nu uităm că prima piesă din dominoul revoluţiilor a căzut în Tunisia. O ţară pe care am perceput-o mult mai liberală decât Egiptul, mai puţin împânzită de agenţii serviciilor de informare şi în care sărăcia nu era atât de evidentă. Însă şi acolo oamenii se plângeau de aceeaşi lipsă de perspectivă în viaţă; tinerii absolveţi de studii superioare ajung, în cel mai bun caz, să fie camerişti pe la hotelurile de lux, unde trăiesc din bacşişurile, mai mult sau mai puţin generoase, ale turiştilor. Căderea preşedintelui Ben Ali, în fruntea ţării din 1987, nu a adus o reală schimbare de regim, ci preluarea puterii de către premierul Gannouchi, lucru declarat neconstitiţional. Dar lucurile sunt în plină desfăşurare… vom mai vedea.
O altă ţară ai cărei cetăţeni au ieşit, de ceva vreme, în stradă este Yemen. După mine, cea mai frumoasă ţară din lume, a cărei istorie se confundă cu zorii omenirii, ale cărei clădiri şi frumuseţi naturale se află în patrimoniul UNESCO. La fel ca şi exotica sa insulă Socotra, o formaţiune continentală care datează din epoca Miocenică, a cărei faună este unică în lume. Ghinionul face ca ea să se afle poziţionată strategic, în Marea Arabiei, la intrarea spre Marea Roşie, ceea ce o face să fie râvnită de marile puteri ale lumii. După ce a servit ca bază militară rusă pe timpul Uniunii Sovietice, ea este acum vizată de americani. Preşedintele Saleh, în funcţie din 1978, este, aşa cum arată şi cablogramele ambasadei americane prezentate în Wikileaks (insert link: http://213.251.145.96/origin/38_0.html), susţinut material de administraţia de la Washington, în ciuda faptului că, în mod oficial, denunţă posibilitatea existenţei unei facţiuni Al-Qaeda în nordul ţării.
Yemeniţii nu sunt prea încântaţi de preşedintele lor; şi pe bună dreptate. De cele mai multe ori, îl alintă cu porecla de Ali Baba. Corupţia este endemică, sărăcia este generalizată, iar democraţia este mimată. Pentru că, deşi politicienii discută despre drepturi şi libertăţi, criticarea guvernului îţi aduce o plimbare la secţia de poliţie, la fel ca şi nepurtarea unei insigne cu chipul preşedintelui în ziua votului.
Albania, Algeria, Iordania şi Liban sunt alte ţări care se confruntă cu demonstraţii anti-putere, de o amploare mai mică. Rămâne de văzut dacă ochiul uragananului revoluţiei va trece şi prin capitalele lor. De asemenea, ţări precum Libia, Siria şi marele aliat al SUA, Arabia Saudită, prezintă condiţii similare cu cele ale Egiptului, deşi nu există, până în prezent, rapoarte conform cărora populaţia să înceapă să ia atitudine.
Însă pe cât de tentant este să ne bucurăm pentru victoria anti-sistem a tunisienilor şi egiptenilor, atitudinea trebuie să fie una rezervată până când nu vedem finalizarea acţiunii lor. A da jos un regim opresiv este doar o etapă; cea de-a doua este găsirea unui înlocuitor care să nu aibă aceleaşi apucături. Ca români, am învăţat să suflăm şi în iaurt. Riscul cel mai mare este ca aceste popoare să cadă din lac în puţ, adică să schimbe nişte torţionari cu alţii. Un alt risc, foarte real, este ca, demoralizaţi, să lase loc ideologiilor religioase de extremă dreapta, şi să asistăm la o „iranizare” a acestor ţări laice. Ceea ce ar putea planta seminţele pentru un al treilea război mondial.
