Când am aflat că Donald Tusk a folosit aceleaşi artificii retorice şi în Bulgaria, m-am revoltat. Nu fiindcă m-ar fi înşelat pe mine, ci pentru că a înşelat dragostea românilor.
Românii sunt în stare să iubească spontan pe oricine le zice de bine despre valorile lor, ceea ce la alte neamuri nu se întâmplă.
Chiar cei care ascultă manele, nu Rapsodia I, nu i-au citit pe Eliade, Cioran sau Nichita Stănescu au fost entuziasmaţi de trimiterile lui Tusk. Mai ales că l-a adus în discuție și pe Duckadam.
Brusc, înţelegem că Donald Tusk, ca un fante de Obor, spune aceleaşi vorbe de amor tuturor fetelor frumoase pe care vrea să le aibă, aşadar nu e vorba despre dragoste, ci despre mersul la agăţat.
Le-a zis şi bulgarilor despre poetul Ivan Vazov, actorul Zahari Buharov şi fotbalistul Hristo Stoicikov. Parole, Parole, vorba unui cântec cu Dalida.
De observat că suntem cam uşor de făcut din vorbe. Tusk a fost pe buzele tuturor, pe când ideea Vioricăi Dăncilă că România trebuie tratată cu respect a fost primită cu strâmbare din nas.
Vom primi ceea ce merităm.
Gheorghe Smeoreanu
(Text publicat pe „Criterii naţionale”)
Aveti eterna boala a romanului care vrea ca numai el sa fie iubit si adorat si ridicat in slavi, care se crede special doar ca s-a nascut roman? Eterna boala care imediat il face inamic pe cel care indrazneste sa ofere un pic de admiratie si altora decat el. Asta e o boala a geloziei, a egoismului, a standardelor supraestimate pe care ni le impunem singuri si a caror prada vom cadea tot noi. De ce vrem musai numai ca noi sa fim iubiti, cand noi nu ne putem iubi singuri?