Două spectacole de neratat, în acest weekend

Kabuki al Companiei 1980 din Tokyo, la Odeon

Piesa „Cele cinci răufăcătoare”, scrisă de Kawatake Mokuami (1816-1893), face parte din repertoriul consacrat Kabuki şi a avut premiera în 1865. Autorul descrie în textele sale realitatea păturii de jos a societăţii acelor timpuri, a sărăciei, a dorinţelor pătimaşe şi a nelegiuirilor.

Cele cinci răufăcătoare spune povestea a cinci femei în replici foarte ritmate, ce curg sacadat, în fragmente de câte cinci – şapte cuvinte, acest stil fiind cunoscut ca „ritmul lui Mokuami”. Piesa combină perfect natura umoristică şi caracteristicile teatrului Kabuki.

Teatru Kabuki

Povestea originală este o capodoperă de mai bine de cinci ore, dar Den Fujita, regizorul Companiei de teatru “1980”, a restrâns-o ca durată, a introdus diverse elemente de teatru tradiţional, cum ar fi stilul de povestire „Sugatari”, şi a apelat la actori păpuşari care manipulează alţi actori, asemenea unei marionete “Ningyoburi”.

Spectacolul, de neratat poate fi văzut sâmbătă, 31 mai, la ora 19.00, la Sala Majestic.

“Ruins True Refuge”, în turneu la Bucureşti

Ruins True Refuge, muzică şi dans

Duminică, 25 mai, la orele 18.00 şi la 20.00, Teatrul Maghiar de Stat va prezenta la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti spectacolul “Ruins True Refuge” de Liam Clancy, Mary Reich, Yolande Snaith, Shahrokh Yadegari şi Gábor Tompa. Regia este semnată de Gábor Tompa, iar coregrafia de Yolande Snaith. Din distribuţia spectacolului fac parte actorii: Csilla Albert, Enikő Györgyjakab, Ferenc Sinkó şi Kristóf Dimény.

“Ruins True Refuge” este invitat la Bucureşti în cadrul parteneriatului pe care Teatrul Maghiar de Stat îl are deja de câţiva ani cu Centrul Naţional al Dansului şi care presupune prezenţa fiecăreia dintre cele două instituţii la sediul celeilalte.

Despre prestaţia celor patru protagonişti, Horaţiu Damian scria: „Consideraţie aparte merită actorii: Györgyjakab Enikő, Albert Csilla şi Sinkó Ferenc. Întâi, pentru că fac şi ei creaţie, prin rezolvările coregrafice propuse. În al doilea rând, pentru că demonstrează o perfectă stăpânire a propriului corp şi a resurselor de expresivitate ale acestuia, într-un spectacol non-verbal. Pornit pe calea lui Beckett, show-ul debutează într-o coregrafie absurdă, cu protagoniştii angajaţi în serii coregrafice care devin rutine ale izolării autiste, fiecare pentru sine, fără legătură şi contact real cu celălalt. Treptat, barierele slăbesc, personajele interacţionează (folosind, uneori, procedee derivate din Contact Improvisation), chiar dacă o fac în numele zădărniciei. Finalul, care ne-a produs o puternică senzaţie de deja vu (poate şi pentru că Tompa Gábor a realizat o versiune anterioară, în 2010, la «Sushi Center for Urban Arts», San Diego) este un câştig prin actorul-copil Dimény Kristóf”.

Un spectacol despre iubirea care ne leagă unii de alţii, despre „amintirea obiectelor atinse”, despre comunicarea sau noncomunicarea dintre trupuri, despre tristeţe şi teamă, într-un cuvânt despre viaţă. Un spectacol la care „cel care l-a văzut, cu siguranţă a revenit de mai multe ori, pentru a se confrunta cu ceea ce se poate pierde şi fără a putea fi restabilit”, mărturisea dramaturgul András Visky.