Medic român cu origini (paterne) grecești (n. 1874, Galați, România – d. 1953, Paris, Franța), student și colaborator al doctorului și profesorului Victor Babeș, Constantin Levaditi a fost un renumit microbiolog şi imunolog, considerat un deschizător de drumuri în domeniul virusologiei și unul dintre cei mai importanţi cercetători în medicina secolului al XX-lea.
Constantin Levaditi s-a născut într-o familie foarte modestă. Tatăl său, emigrant grec (născut în Livadia), salahor în portul Galați, iar mama casnică dintr-un sat din apropiere de Galați. La doar șase ani, când începuse școala primară, ambii părinți i s-au îmbolnăvit grav, iar el a fost nevoit să lucreze, pentru supraviețuire, ca băiat de prăvălie. În anul 1882, pe când avea opt ani, au murit ambii părinți, la doar câteva luni distanță, și a fost luat în grija unei rude din București care lucra ca infirmieră într-un spital. Remarcându-i potențialul intelectual, aceasta l-a dat la școală. A urmat liceul și, apoi, Facultatea de medicină din București, unde l-a avut ca îndrumător pe celebrul Victor Babeș.
A fost remarcat în facultate de mai mulți profesori ai săi, în special de Victor Babeş. După o scurtă carieră ca medic intern într-un spital din Bucureşti în anul 1896 și preparator la Institutul de Bacteriologie din Bucureşti (1897), a plecat la Paris cu scrisori de recomandare din partea profesorului Victor Babeş, devenind asistent al profesorului Albert Charrin în laboratorul de patologie generală şi experimentală condus de acesta la Collège de France, perioadă în care doctorul Levaditi elaborează primele 16 lucrări ştiinţifice (1898-1899).
Specializarea și-o face la Paris, în Laboratorul de Patologie Generală și Experimentală de la Institutul „Pasteur” și apoi la Frankfurt-am-Main , la Institutul de Terapie Experimentală. În anul 1902, a obținut doctoratul în medicină al Facultății din Paris cu teza „Contribution à l’étude des Mastzellen et de la Mastzellen – Leucocytose”. Și-a continuat cercetările la Institutul Pasteur, unde a lucrat ca asistent, șef de laborator, șef de secție și director științific între anii 1910-1940, predând și cursuri postuniversiatere de perfecționare între anii 1912-1931 și la Institutul Francez de Sifiligrafie „Fournier”, unde este numit director ştiinţific în perioada 1932-1953. Din anul 1908 obținuse și cetățenia franceză.
În anul 1906, a depus o cerere la Facultatea de Medicină din Bucureşti, prin care solicită un post de conferenţiar sau profesor, solicitarea fiind admisă. Deoarece nu i se oferă şi un laborator pentru cercetare, esențial pentru studiile sale, este determinat să renunţe. Revine în ţară, mulți ani mai târziu, în 1919 (la vârsta de 45 de ani, în plină carieră de cercetător), pentru a preda la facultăţile de medicină din Iaşi, Bucureşti sau Cluj. Inițial a fost respins sau declarat „indezirabil”, deoarece a criticat destul de dur sistemul sanitar românesc. Apoi, devine numai pentru un an, profesor titular la Facultatea de Medicină din Cluj la Catedra de Patologie Generală şi Experimentală (1920-1921). Tot la Cluj, ca scenarist şi realizator (împreună cu regizorul Eugen Gyulai Farcaş) este autorul primului film medical de lung metraj din România, de propagandă antisifilitică – „Din grozăviile lumii” (1920). Înclinațiile sale artistice îl fac să se remarce și ca violinist, iar ani mai târziu – în1927- devine chiar dirijor al Orchestrei Medicilor din Paris.
În condițiile date şi pe fondul invidiei unor colegi cu influență politică care au încercat să compromită ambiţiosul program derulat de profesor în combaterea sifilisului, alege să se întoarcă în Franţa, în cercetare. La scurt timp, este invitat să preia conducerea Institutului Rockfeller din New York, însă refuză, rămânând în Franța. Între anii 1923-1924 a fost profesor asociat la Facultățile de Medicină din Madrid şi Barcelona. A fost decanul incontestabil al şcolii franceze de bacteriologie, iar ultimii ani au coincis cu studii importante asupra antibioticelor: penicilină, streptomicină, bacitracină, subtilin, polymyxin, aureomycin, cloramfenicol. Și-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii la Institutul „Pasteur”, acolo unde există un bogat fond arhivistic „Constantin Levaditi”, donat de fiul său Muzeului Pasteur în anul 1974.
Levaditi este considerat unul dintre fondatorii virusologiei, imunologiei şi inframicrobiologiei moderne, studiile sale asupra sifilisului, poliomielitei, encefalitei, rabiei sau chimioterapiei fiind printre cele mai valoroase la nivel mondial. Pentru munca lui fost premiat de Academia franceză de Ştiinţe şi de universităţi celebre din Marea Britanie, Germania şi SUA. A primit patru nominalizări la Premiul Nobel, pentru medicină, însă nu a câştigat niciodată prestigiosul premiu. Rezultatele cercetărilor sale au fost expuse într-un număr impresionant de lucrări ştiinţifice (aproximativ 750) intrate în istoria medicinii româneşti şi mondiale. A publicat în reviste de specialitate din Franţa, Germania şi Anglia şi a susţinut peste 100 de comunicări ale unor lucrări ştiinţifice originale (1933-1935).
Pentru valoarea lucrărilor sale a fost distins cu mai multe premii, dintre care amintim: Premiile „Bréant şi Montyon ale Academiei de Ştiinţe din Paris (asemenea profesorului său Victor Babeș), Premiul Expoziţiei Internaţionale de la Strasbourg, Marele Premiu „Cameron” al Universităţii din Edinburgh, Premiul „John Scott” al Universităţii din Philadelphia, Premiul internaţional „P. Erlich” pentru chimioterapie. A mai primit și titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Amsterdam (1932), a fost membru corespondent (1910) și membru de onoare (1926) al Academiei Române; membru şi secretar al Societăţii de Patologie Exotică (1912-1919); membru titular al Academiei de Medicină din Paris (1928); membru titular şi vicepreşedinte al Societăţii de Biologie din Paris (1931); preşedinte al Societăţii Franceze de Serologie Aplicată (1931).
A fost descoperitorul, alături de profesorul Victor Babeș, a formei actinomicotice a bacilului tuberculozei; a pus la punct o metodă de detectare a sifilisului, numită „metoda Levaditi-Manouélian”; a adus o contribuție originală la stabilirea de legături între virusuri și cancer. A creat împreună cu medical St. S. Nicolau un nou vaccin împotriva variolei („Neurovaccina Levaditi-Nicolau”) și a fost al doilea cercetător din lume care a introdus penicilina în tratamentul sifilisului (1944). Împreună cu Carl Kling a demonstrat că virusul poliomielitic se transmite pe cale digestivă (1912), fiind primul european care a cultivat virusul poliomielitic pe fragmente de ţesut in vitro, realizare ce precede prepararea vaccinului poliomielitic (1913). În 1921 a descoperit şi a utilizat, în premieră, compuşii cu bismut în terapia sifilisului, aceasta fiind principala sa preocupare științifică, dar a făcut şi cercetări pentru tratarea herpesului, scarlatinei, rabiei etc. Şi-a consacrat ani buni şi studiului antibioticelor, iar cercetările sale au deschis practic drumul realizării vaccinului antipoliomielitic.
Munca sa, descrisă ca fiind „o punte de legătură între patologia secolului al XIX-lea și imunologia secolului al XX-lea”, a marcat evoluția și dezvoltarea tratamentelor împotriva unora dintre cele mai mortale boli cunoscute de omenire. Constantin Levaditi a decedat pe 5 septembrie 1953, la Paris.
Text: D.S. Olteanu, muzeograf Muzeul Victor Babeș, secția Antropologie Urbană, Muzeul Municipiului București
Surse:
https://www.bvau.ro/infoghid/index.php/Constantin_Levaditi
Sursă foto:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Levaditi
Pe un articol semnat de doi greci, după nume, se zice că talăl a lucrat în port dar ca inspector și că-i înrudit cu Isilanti.
A lucrat la magazinul unchiului său Ștefan Ștefănescu din partea mamei pînă să fie dus la București la o mătușă din partea tatălui, Efrosini. Dar, nu-i așa, orice copil necăjit, român, cu dragoste de carte, este luat sub aripa marilor medici ai vremii și trimis la studii în străinătate.