Dragi americani, încă o dată și gata

„Când președintele Trump a declarat că nu va permite ca Republica Islamică să îmbogățească uraniu, au izbucnit proteste – nu doar ale stângii anti-război, ci și ale unora dintre susținătorii președintelui. Cei din urmă au fost acuzați de izolaționism, amintind de coaliția din Congresul SUA care a reușit să se opună cu succes reînarmării Americii chiar și după căderea Franței în 1940, când naziștii cucereau aproape întreaga Europa. Simplul adevăr, prea ușor uitat, este că izolaționiștii au câștigat clar dezbaterea de atunci. Dacă nu ar fi fost atacul de la Pearl Harbour, poate că Europa ar fi suferit sub nazism și acum. Armata lui Stalin nu ar fi putut să facă fața Wehrmachtului fără ajutorul american și britanic primit cu începere din 1941, inclusiv 400.000 de camioane”, scrie strategul american Edward Luttwak.

„Acum, izolaționismul american este mult mai puternic decât Europa este dispusă să recunoască. Mișcarea izolaționistă include antisemiți care ies acum în evidență, pentru că Iranul este potențialul inamic, iar Israelul este potențialul aliat.

Însă originile mișcării de azi nu sunt de căutat în vechea ură, așa cum se întâmpla cu izolaționismul interbelic alimentat de irlandezii anglofobi și de americanii de origine germana care fuseseră hărțuiți în Primul Război Mondial și care au sărbătorit apoi victoriile naziste asupra Franței și Poloniei. Acum, izolaționismul este alimentat de lecția războaielor americane ce au urmat în Indochina, Afganistan și Irak.

Aceste războaie – care au adunat mii de miliarde la datoria publică a SUA și prețul vieții multor americani – au început din cauza unor erori colosale și de neiertat ale serviciilor de informații. Sunt erori cu atât mai șocante cu cat informațiile relevante nu trebuiau obținute prin mijloace clasice de spionaj. Tot ce trebuia să facă Casa Albă, de la Vietnam până la Irak, era să pună mâna pe o carte de istorie.

John F. Kennedy a fost atât de pasionat de războiul său în Vietnam, încât a început să aleagă personal cărțile despre lupta în junglă pe care să le citească militarii. Ce trebuia să facă cu adevărat era să citească câteva pagini despre istoria Vietnamului și să-și dea seama că identitatea poporului vietnamez a fost conturată de opoziția la expansionismul chinez. Prin urmare, cel mai bun mod de a respinge influența chineză în Vietnam era ca SUA să trimită arme la Hanoi, nu să lupte cu Hanoiul. Kennedy a ales o cale diferită și astfel mulți americani au murit luptând împotriva celei mai anti-chineze tari din lume.

Ofițerii CIA sunt printre cei mai educați din leatul lor, însă nu vor să învețe limbi străine, poate cu excepția spaniolei de pahar. Șeful unității CIA care se ocupa de Ossama bin Laden între 1996 și 1999 nu știa o boabă de arabă. Nici adjunctul său nu știa. Războiul din Afganistan trebuia să includă o operațiune cu câteva mii de militari prin Uzbekistan, care să facă joncțiunea cu Alianța Nordului din Afganistan, să-i atace pe talibani cu susținerea bombardierelor și apoi să curețe toate taberele al-Qaeda din țară. Însă SUA s-au împotmolit și au început futila ”nation building”, cu o constituție ultramodernă și cote pentru femei în parlamentul afgan mai mari decât prezența femeilor în Congresul SUA. Asta le-a dat argumente solide talibanilor. Dacă cei de la Pentagon ar fi pus mâna pe o carte, ar fi aflat că afganii, bărbați și femei, consideră că femeile nu trebuie să vorbească în public, cu atât mai puțin să facă politică cu bărbații.

Construirea armatei afgane a fost o prostie. Le-am spus la acel moment că Armata Indiană Britanică a fost eficientă doar la nivelul regimentelor formate din soldați din aceeași comunitate etno-religioasă. La cum a fost gândită armata afgană, soldații ar fi luptat mai degrabă între ei decât împotriva talibanilor. Restul ”reconstrucției” – de la școli până la justiție – a fost la fel de ineficient. Tot ce a rămas din cele 2,3 trilioane de dolari cheltuite de SUA în Afganistan sunt conturile din băncile din Dubai pe care și le-au alimentat afganii isteți și corupți.

La momentul pregătirii invaziei în Irak, am fost audiat în Senat și am spus că, deși Saddam Hussein este un dictator brutal, el salvează multe vieți în fiecare oprindu-i pe kurzii lui Barzani și Talabani să se omoare între ei; oprindu-i pe kurzi ca întreg să-și ucidă vecinii turkmeni; oprindu-i pe kurzi și pe turkmeni să-și ucidă vecinii arabi sunniți și viceversa; și oprindu-i pe sunniți să-i omoare pe șiiți și viceversa. Și am omis atunci să spun că și dinastiile șiite din Irak s-ar fi omorât între ele. Am fost acuzat atunci de rasism, pentru că am sugerat că irakienii nu pot accepta democrația și drepturile omului. Mi s-a spus că irakienii sunt cei mai educați arabi, ca au 100.000 de ingineri. Le-am spus că o diplomă la Universitatea din Bagdad se poate cumpăra cu 50 de dolari, cu tot cu ramă.

CIA nu a priceput nimic din toate astea. Nici măcar simplul fapt că distrugerea forțelor lui Saddam Hussein le va permite ayatollahilor din Iran să-și extindă influența în Irak – asta dacă armata SUA nu s-ar așeza permanent în Mesopotamia.

Unul dintr-o soldații care a luptat în Irak și a văzut cu ochii lui cum americanii sunt trimiși la moarte fără motiv a fost vicepreședintele Vance, care a plasat acum în poziții cheie mai mulți oficiali care au aceeași viziune. Aceste dezastre explică izolaționismul din viața politica americană, chiar dacă intenția lui Trump este de a adăuga doar câteva bombardiere la războiul Israelului, pentru a denucleariza Iranul pe viitor.

Poate că acești izolaționiști nu-l cred pe Trump. Sau poate că îl cred, însă se tem de ce vor face serviciile secrete și Pentagonul cu planul său limitat de a lovi doar într-o singură noapte Iranul. Poate că se tem că după acel bombardament vor mai urma alte lupte și apoi apeluri la ”nation building”, pentru a repara pagubele. Până la urmă, părinții acestor oficiali izolaționiști au fost trimiși în Vietnam cauza prostiei Washingtonului, iar ei înșiși au luptat în ”mlaștinile” lui George Bush”, scrie Luttwak.

 

Analiza realistă a lui Edward Luttwak este buna. Însa ea nu se încheie aici, ea nu este o analiză de dragul strategiei și istoriei, ci este o captatio benevolentiae pentru ceea ce este cuprins în ultimul paragraf, care poate fi rezumat astfel: ”Dragi americani, încă o dată și chiar am terminat”.

 

”Cei mai mult înțeleg că israelienii sunt aliați ai americanilor care luptă pentru viața lor – nu sunt vietnamezi, afgani, irakieni gata să ia tot ce se poate de la americanii bogați și naivi. Cei mai mulți știu că israelienii nu vor ca americanii să lupte pentru ei, cu excepția unor bombardiere, într-o singură noapte.

Însă, după ani de minciuna și optimism nebunesc din partea unor generali ignoranți, acești noi izolaționiști sunt hotărâți să nu mai cadă în plasă. De aceea este nevoie de o decizie fermă a lui Trump pentru a termina războiul din Iran prin distrugerea centrifugelor de la Fordow – singurul lucru pe care israelienii nu-l pot face singuri fără a risca viața a sute de militari de comando. Trump ar trebui să sublinieze clar că nu va fi nicio încercare de a schimba regimul iranian, pentru a nu mai vorbi de nation building. Nu ai nevoie de CIA pentru a-ți spune unde va duce o asemenea încercare”, încheie Edward Luttwak.

 

”Niște bombardiere pentru o singură noapte” și gata, spune Luttwak, care pare să fie în această analiză la fel de ignorant pe cât ii consideră el însuși pe agenții CIA și ofițerii de la Pentagon din ultimele peste două decenii. Luttwak se bazează pe niște presupuneri periculoase similare: Iranul nu va reacționa la câteva bombardiere americane trimise într-o singură misiune nocturnă; arsenalul iranian de rachete este distrus și Teheranul nu va putea riposta; celulele teroriste iraniene din lume sunt anihilate și Iranul nu va putea riposta; și, în cele din urmă, deși are know how-ul, Iranul nu va mai fi capabil să reconstruiască facilitățile nucleare.

Pe de altă parte, sunt analize care concluzionează că Israelul își dorește o intervenție americană directă în acest război nu pentru eliminarea definitivă a programului nuclear iranian, nici pentru o schimbare de regim, ci pentru a sabota diplomația între SUA și Iran (pentru a nu ajunge în situația din Yemen, unde administrația Trump a ajuns, peste capul Israelului, la un acord cu milițiile șiite susținute de Iran), pentru a distrage atenția de la dramele din Fâșia Gaza și pentru a asigura o noua victorie electorală pentru premierul Netanyahu la alegerile la termen din 2026 (este de notat că bombardamentele israeliene asupra Iranului au început imediat după ce Netanyahu a evitat în ultimul moment un vot al partidelor aliate ultraortodoxe pentru dizolvarea Knessetului, după o dispută pe un proiect de lege privind serviciul militar obligatoriu pentru evreii ultraortodocși, acum scutiți de armată).

 

Nu doar Luttwak are această viziune legata de unul-două bombardiere și un război care durează o singură noapte. Ea a apărut ca la un semn pe rețelele sociale în ultimele câteva zile, fără a mai conține însă o captatio benevolentiae pentru alegătorii MAGA.

William Ackman este un miliardar american de origine evreiască, șeful unui fond speculativ pe care l-a creat în 2003. Are un cont Twitter (acum X) începând din 2017 și, până în 2024 nu a menționat Iranul. Apoi a avut câteva postări despre programul nuclear iranian. La o zi după începerea atacurilor aeriene israeliene, Ackman scria: ”În curând, iranienii vor putea să-si ia țara înapoi. A sosit timpul”. După încă o zi, pe 15 iunie, Ackma scria: ”Iranul nu este Afganistan. Aici, va trebui să folosim un bombardier sau două pentru câteva zile, pentru a distruge capabilitățile nucleare ale inamicului. Nu vom trimite mii de militari într-un teritoriu străin pentru a vâna teroriști”. ”Israelul nu are echipamentul și armamentul pentru a face asta. Noi avem și nu necesită bocanc pe pământ”.

Ari Fleischer a fost purtătorul de cuvânt al președintelui George W. Bush din ianuarie 2001 și până în iulie 2003. A fost unul dintre marii susținători ai invaziilor în Afganistan și Irak. ”Poporul irakian vrea să fie liber, oamenii se vor bucura”, spunea Fleischer, de la pupitrul Casei Albe, cu câteva zile înainte de invazia din martie 2003. Acum, Fleischer a apărut din nou, pe Twitter: ”Boom! Mark Levin îl distruge pe Tucker Carslon și opoziția față de războiul Israelului împotriva Iranului”.

John Podhoretz a fost unul dintre scriitorii de discursuri ai președintelui George W. Bush și un mare susținător al invaziei din Irak. În 2006, scria următoarele: ”Și dacă greșeala tactică pe care am făcut-o în Irak a fost că nu am ucis suficient de mulți sunniți de la început, pentru a-i intimida…? Oare nu supraviețuirea bărbaților sunniți cu vârste între 15 și 35 de ani a fost motivul insurgenței și cauza fundamentală a violențelor sectare de acum?” Acum, Podhoretz scrie: ”Cu 18 ani în urmă, în această lună, tatăl meu a publicat ”Problema bombardării Iranului”. Are 95 de ani. Mă bucur că este încă împreună cu noi, pentru a vedea cum evoluează situația”. John Podhorez este cumnatul lui Elliot Abrams, fost membru al administrațiilor Ronald Reagan și George Bush senior. Donald Trump l-a readus la Casa Alba pe finalul primului mandat, numindu-l reprezentant special al președintelui pentru Iran. În vremea administrației Reagan, Abrams a fost implicat și condamnat în afacerea Iran-Contra – finanțarea opoziției din Nicaragua prin vânzarea ilegală de arme în Iran.