Dreptate cu întârziere pe moşia lui Piedone

Nu le-a spus lor tătuca Iliescu că proprietatea este un moft? Hoardele dezlănţuite din politică şi administraţia publică au înţeles mesajul celui mai sărac şi cinstit, dar i-au adăugat un mic amendament: doar proprietatea altora este un moft. Ea aparţinea până de curând tuturor, aşa că foştii proprietari să-şi pună pofta în cui. Cine e mai iute de mână, are bani, pile, gura mare şi rezerve inepuizabile de tupeu merită să ia potul. Vor să recupereze terenuri şi imobile? Să cotizeze din greu la mafia imobiliară care era şi este o încrengătură diabolică de politicieni, poliţişti, avocaţi, judecători şi executori judecătoreşti, funcţionari şi notari publici, interlopi, experţi de tot soiul şi chiar feţe bisericeşti. Să mă ierte cei pe care i-am omis.

Dacă terenul ori clădirea sunt valoroase sau cineva din mafie le doreşte neapărat pentru folos personal sau ca monedă de schimb, proprietarul, fără proptele înalte şi buzunare adânci, poate să aştepte mult şi bine. S-au tergiversat retrocedări până la moartea proprietarilor. Dacă nu aveau moştenitori, se fabrica iute un testament în favoarea celor interesaţi. Dacă existau moştenitori, se găsea ac şi de cojocul lor, presiuni nenumărate până cedau bunurile contra sume mult sub preţul de piaţă.

Aşa cum s-a întâmplat în toate domeniile, dezordinea din imobiliare este foarte bine gândită şi are doar două scopuri: descurajarea cetăţeanului şi câştigul garantat pentru cel aflat pe cai mari. Când e haos, matrapazlâcurile şi hoţiile se văd mai greu. În birourile din primării sunt mai puţini tâmpiţi şi mai mulţi escroci sau marionete care răspund la diferite comenzi.

Familia Ioniţă a avut nevoie de 14 ani pentru a recupera un teren pe care se afla casa părintească până în 1984, când comuniştii au decis că au nevoie de spaţiu vital. Au confiscat terenul, au demolat casa şi în schimbul ei le-au dat proprietarilor un apartament în blocul construit vis-a-vis.

Vine democraţia peste noi, familia are actele necesare şi în 2001 porneşte în aventura recuperării terenului. Nu este mult, erau 160 de metri pătraţi, 30 au fost folosiţi de statul comunist pentru un trotuar, au mai ramas 130. Suficient pentru o căsuţă mai ales că Parcul Tineretului, care începe la vreo 50 de metri distanţă, promite linişte şi aer mai curat. Îţi vine să crezi că s-a mai gândit şi altcineva la respectivele avantaje iar familia Ioniţă şi-a tocat nervii 14 ani într-o misiune aproape imposibilă.

Care este procedura?

„Primăria Municipiului Bucureşti a ţinut spre soluţionare administrativă dosarul nostru din 2001 până în 2011. Din când în când mai solicita câte un document sau înscris faţă de cele furnizate de mine din capul locului. Solicitarea era, de regulă, un răspuns la una dintre zecile de audienţe la care am fost din 2003. Potrivit regulilor din Primărie, între data înscrierii la audienţă şi audienţa propriu-zisă pot să treacă de la 3 la 12 luni. Primarul General Băsescu, viceprimarii Chiriţă şi Orban, peste zece directori de compartimente şi mai mulţi consilieri m-au ascultat şi mi-au promis că se rezolvă. Cum se schimba primarul, se schimba şi echipa iar eu reîncepeam drumurile cu alte acte şi noi expertize, identice cu cele aduse deja în mai multe exemplare de-a lungul anilor. La audienţe mi se spunea că dosarul este la arhivă sau în lucru, la comisia de specialitate, la redactat sau chiar la semnat. Trebuie să aduci aceeaşi hârtie de mai multe ori pentru compartimente diferite pentru că în primării nu ştie stânga ce face dreapta. Mi se spunea că fie consilierii sunt responsabili pentru nesoluţionarea dosarului, fie comisia, ba directorul cutare, ba primarul, ori chiar departamentul juridic… Am renunţat la speranţa că pot rezolva pe cale administrativă şi am ajuns în instanţă, unde am mai irosit 4 ani.” Afirmaţiile aparţin doamnei Nina Ioniţă, cruciatul familiei care a asediat primării şi săli de judecată timp de un deceniu şi jumătate.

Bizar este că în timp ce terenul de pe Strada Pridvorului numărul 4 al familiei Ioniţă era în litigiu, vecinii de la 6 şi 8, mai norocoşi (?) sau doar neobstrucţionaţi, îşi obţinuseră deja drepturile.

În sfârşit, pe data de 27 iulie 2015 s-a emis dispoziţia care constituie dreptul de proprietate al familiei Ioniţă asupra terenului solicitat. Au devenit proprietari de drept, dar nu şi de fapt, pentru că era prea simplu după 14 ani irosiţi în primării şi săli de tribunal.

Vecinul de la numărul 2, fostul preot Tănăsie Popescu (personaj pe care scandalurile l-au însoţit ani buni), a construit o biserică paralel cu loturile de la numerele 4 şi 6, între acestea şi clădirea unei scoli. Apoi creştineşte s-a pus stăpân şi pe terenurile vecinilor aflate la acea vreme în litigiu. La numărul 6 a betonat ditai aleea ca să obţină deschidere la drum public pentru biserică (foto 1). Ar trebui întrebată Primăria prea-corectului Piedone prin ce miracol a acordat numărul 6A unei biserici care nu are ieşire la drum public decât dacă trece peste un teren care nu îi aparţine.

Pe lotul de la numărul 4 a construit nişte barăci şi după ce a ieşit la pensie s-a mutat în ele. Astăzi pretinde cu seninătate că terenul de la numărul 4, pentru care familia Ioniţă are toate actele de proprietate şi plăteşte deja impozit (!!), îi aparţine de multă vreme şi nu se dă dus. Bătrânul ameninţă cu noi procese după o sentinţă definitivă şi irevocabilă iar nepoţi ai acestuia ameninţă să devină agresivi. Din ce i-a scăpat gura prin intermediari pe nepoţii „oameni de afaceri” s-ar putea deduce că nesimţirea şi dezinteresul celor din primărie au fost rezultatul unor intervenţii care i-au motivat împotriva drepturilor legitime ale familiei Ioniţă. Aparent nimeni nu dorea să-i deranjeze pe nepoţi şi să ia decizii în defavoarea unei „feţe bisericeşti”.

Foto 2

Fostul preot a construit barăcile strategic între strada unde se află utilităţile şi clădirea bisericii. A racordat la gaz biserica şi a tras spre barăci o derivaţie necontorizată. La fel a făcut cu apa iar în ce priveşte curentul electric, a renunţat la „subtilităţi”. Se poate vedea clar (foto 2) cum a legat baraca la reţeaua stradală, fără contor (motiv pentru un dosar penal), printr-o conexiune capabilă să dea foc întregii şandramale.

Societatea Enel Muntenia a fost sesizată, nu a făcut nimic şi a răspuns că situaţia este rezolvată, probabil sperând să acumuleze bile albe în faţa proniei cereşti. Ar trebui să ştie că au investit greşit. Fostul preot şi-a pierdut dreptul de intermediar între pământesc şi divinitate nu după pensionare, ci înainte, când râvnea la bunul aproapelui ocupând abuziv terenuri aflate în litigiu.

Cei de la Distrigaz au anunţat că astăzi vor debranşa baraca iar Apa Nova încă nu a reacţionat. A făcut-o însă preotul Sebastian Gabor, noul paroh al bisericii din data de 10 iunie anul curent. Acesta a afirmat net că biserica nu are nici o legătură cu barăcile şi că vrea să clarifice cat mai repede cu putinţă situaţia utilităţilor. Spre lauda lui, noul preot e hotărât să rupă tradiţia ultimilor ani. Intenţionează să aibă cele mai bune relaţii cu vecinii şi să rezolve problema accesului în biserică fără să încalce drepturile nimănui.

Familia Ioniţă a obţinut după încă trei luni o sentinţă judecătorească de evacuare a fostului preot. Dacă sunteţi tentaţi să-i plângeţi de milă unui bătrân care este lăsat pe drumuri, cred că este necesar să precizez că acesta are ditai casa în Bucureşti, pe care preferă să o închirieze. Că a amplasat baraca la numărul 4 în condiţiile în care este proprietarul terenului de la numărul 2. Are la doi paşi cam 360 de metri pătraţi, dar i-ar fi priit şi cei 130 de la numărul 4 pentru că prin unirea celor două se poate construi un bloc de locuinţe. Înţelegeţi agitaţia nepoţilor „oameni de afaceri” care pierd caşcaval serios dacă tupeul bătrânului nu dă roade şi rămân doar cu un loc de casă.

Foto 3

S-au adunat ieri la poarta barăcii familia Ioniţă vecinii de la numerele 6 şi 8, un executor judecătoresc şi poliţistul însoţitor, experţi topografi care să delimiteze cu ţăruşi proprietatea, fostul preot Popescu, soţia acestuia şi avocata lor (foto 3). Cei aflaţi în culpă au ţinut-o langa că ei au dreptate, avocata a ieşit nu prea convingător la intimidare iar proprietarilor de drept nu le-a rămas decât să-şi arate încă o dată bunăvoinţa şi exasperarea acordând un termen scurt până la demolarea forţată. Când a înţeles că s-a jucat ultimul act al tristei comedii, avocata a avansat ideea conform căreia fostul preot, uitând de sărăcie, ar putea cumpăra terenul de la familia Ioniţă. Asul din mânecă aparţine probabil nepoţilor „oameni de afaceri” şi trebuia folosit doar când nesimţirea rămânea fără combustibil. Nu ne interesează deocamdată dacă negocierile vor da roade sau vine buldozerul.

Cam aşa arată o poveste de viaţă în care sunt implicate administraţia publică, justiţia şi personaje cărora le-a intrat în cap că mita, tupeul şi intimidarea reprezintă argumentele supreme.

Sunt convins că toţi cei care citesc relatarea de faţă au auzit măcar, dacă nu au trăit, o asemenea poveste şi ştiu foarte bine că nu întotdeauna se termină pozitiv.

În ce priveşte familia Ioniţă, aceasta a încheiat (aproape) un capitol şi începe o nouă aventură pentru alt teren situat tot în sectorul 4. Să sperăm că următoarea victorie nu va fi câştigată de o noua generaţie din familia Ioniţă iar eu nu voi fi nevoit să mă întorc de la pensie pentru a scrie articolul. Deşi…