Dreptul la educaţie

Dreptul la educaţie pe teritoriul României de azi a fost cerut pentru prima oară, în sensul modern pe care-l cunoaştem astăzi, acela al învăţământului organizat de stat, în proiectul de constituţie al revoluţiei valahe, proiect publicat şi tradus în limba germană şi franceză la Craiova de L. Fayenza. Ceea ce s-a numit „bases de la nouvelle constitution en Walachie” decidea la art. 16 ca „înstrucţia să fie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele”. Aceasta a fost situaţia la 1848 şi respectivul articol a rămas un deziderat până în vremea lui Cuza.

Primul act constituţional care a impus acest drept la scara întregului spaţiu locuit de români a fost acela din 1923. La art. 24 din titlul II, „Despre drepturile românilor”, aflăm că „învăţământul este liber în condiţiunile stabilite prin legile speciale şi întrucât nu va fi contrar bunelor moravuri şi ordinei publice. Învăţământul primar este obligator. În şcolile Statului acest învăţământ se va da gratuit. Statul, judeţele şi comunele vor da ajutoare şi înlesniri elevilor lipsiţi de mijloace, în toate gradele învăţământului, în măsura şi modalităţile prevăzute de lege”.¹

Constituţia din 1938, impusă de regele Carol al II-lea, relua în linii mari prevederile constituţiei precedente privind educaţia. La titlul II, „Despre datoriile şi drepturile românilor”, art. 21, se specifica: „Învăţământul este liber în condiţiunile stabilite prin legi speciale şi întru cât nu va fi contrar bunelor moravuri, ordinei publice şi intereselor de stat. Învăţământul primar este obligator. În şcolile statului acest învăţămînt va fi gratuit”.²

Constituţia Republicii Populare Române din 1948, la titlul III, „Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor”, sunt cuprinse libertăţi noi. Articolul 21 consfinţea în premieră faptul că „femeia are drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieţii de stat, economic, social, cultural, politic şi de drept privat. La muncă egală femeia are drept de salarizare egală cu bărbatul”. În RPR, toţi „cetăţenii au drept la învăţătură”, iar statul „asigură îndeplinirea acestui drept prin organizarea şi dezvoltarea învăţământului primar obligatoriu şi gratuit, prin burse de stat acordate elevilor şi studenţilor merituoşi”. Abia acum „mama, precum şi copii până la vârsta de 18 ani, se bucură de protecţie socială deosebită, stabilită prin lege”, iar „părinţii au aceleaşi îndatoriri faţă de copiii născuţi în afara căsătoriei, ca şi pentru cei născuţi în căsătorie”.

Pentru prima oară într-o constituţie se făceau referiri explicite la problemele de asistenţă socială. Articolul 25 al constituţiei din 1948 spunea: „Statul asigură ocrotire socială şi asistenţă medicală pentru boală, accidente şi invaliditate, rezultate din muncă”. Deşi „predarea limbii şi literaturii române este obligatorie şi în şcolile de orice grad” de pe teritoriul României, în circumscripţiile locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decât cea română se va „folosi oral şi scris şi limba naţionalităţii respective sau din altă naţionalitate, care cunosc limba populaţiei locale”, în administraţie şi chiar justiţie.³

Constituţia din 1952, care a înlocuit-o pe aceea din 1948, cuprinde drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor abia la capitolul VII. Este păstrat „dreptul la învăţătură” pentru întregul sistem de educaţie, de la şcoală primară la universitate. Învăţământul elementar general este „obligatoriu şi gratuit”, iar elevii şi studenţii merituoşi „din şcolile învăţământului superior, mediu şi elementar” primeau burse de stat. Obligativitatea cunoaşterii şi învăţării limbii române dispare pentru raioanele locuite şi de populaţii de altă naţionlitate decât cea română, unde „toate organele şi instituţiile vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţilor respective şi vor face numiri de funcţionari din rândul naţionalităţilor respective”.

Art. 83 din constituţie păstra pentru femei drepturi egale cu bărbatul „în toate domeniile vieţii economice, politice, de stat şi culturale”. Mai mult, „statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului. Statul acordă ajutor mamelor cu mulţi copii şi mamelor singure, concedii cu plata salariului femeilor însărcinate; organizează maternităţi, creşe şi cămine de copii”.⁴ Constituţia din 1952 a fost abrogată expres la data de 21 august 1965, când a fost înlocuită de un alt act constituţional.

Separat de constituţiile României moderne dintre 1850 şi 1950, dreptul la educaţie a fost consfinţit de legile învăţământului din perioada amintită.

În Evul Mediu existau în Ţările Române patru tipuri de şcoli: mănăstireşti, episcopale (pentru rangurile înalte bisericeşti), cele pentru diaci (aveau un caracter particular) şi apoi cele străine din coloniile săseşi, ungureşti, polone etc. Pentru cei mulţi, pentru copiii prostimei, „de la trei ani în sus”, în Bucureşti de pildă, puteau merge să înveţe „catechismul la Sf. Nicolae, la Sf. Vineri şi la Sf. Sava”. Pentru Evul Mediu, până la mijlocul secolului al XIX-lea, „obligativitatea învăţământului pentru copiii prostimei nu este indicată pe cât timp are a fi, iar pentru copiii de mazil (boier scos din slujbă şi supus la dări – n.m.), de neguţător, şi de alte bresle de cinste, obligativitatea va fi de nouă ani, adică de la 3 la 12. Pentru feciorii de preoţi, obligativitatea va dura 17 ani, adică până la vârsta de 20 de ani”.⁵

La cumpăna secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, pedagogia românească înregistrează un succes din perspectiva cunoaşterii şi respectării copilului. Acesta „nu mai este considerat ca om, cu aceleaşi puteri, ci i se recunoaşte specificitatea, psihologia lui specială”.⁶

Până la 1864, în aceeaşi şcoală unde învăţau copiii de mazili, neguţători şi boieri, alături de copiii prostimii, existau multe bariere. Una dintre ele era foarte prezentă în organizarea încă „aristocratică” a internatului. Astfel, „fiii de boier, numiţi alumnii, locuiau în catul de sus al internatului, fiii claselor de jos, numiţi stipendişti, locuiau catul de jos. Mâncau la două mese deosebite: alumnii în tacâmuri aduse de acasă de la ei, «în blide de faianţ sau cositor, cu faţă de masă aşternută înaintea lor, cu şervete, gărăfi de apă şi pahare de băut». Stipendiştii mâncau pe scândura goală «în strachini de lut şi cu linguri de lemn, iar apa lor sta în putina din care îşi luau de băut cu o ulcică». În casă apoi, alumnii ocupau băncile dintâi, iar stipendiştii erau relegaţi în cele de la fund”.⁷ Aceasta era o reglementare hotărâtă prin Regulamentul Organic din 1831-1832.

Între 1850 şi 1864, Barbu Ştirbey în Muntenia şi Grigore Ghica în Moldova aduc îmbunătăţiri sistemului şcolar şi educaţiei în general, învăţământul fiind împărţit în şcoli primare, apoi colegii sau gimnazii. Şcolile primare erau de patru ani, iar colegiile sau gimnaziile aveau şase ani. Urmau apoi facultăţile.

În Moldova aceleiaşi perioade, Regulamentul Şcolar din 1850 prevedea o grilă educaţională puţin diferită de aceea a Munteniei. Urmau astfel să fie în lumea rurală şcoli elementare de trei ani. Astfel de şcoli săteşti s-au înfiinţat pe moşiile mănăstireşti, dar şi pe moşiile boiereşti, „cărora nu li se mai dau hrisoave de târguri sau iarmaroace decât după ce proprietarul moşiei va fi înfiinţat şcoală elementară”. Pentru lumea oraşului, şcolile elementare erau de patru ani, „mai complectă, mai teoretică”. Venea apoi treapta învăţăturii secundare, bifurcată în şcoli reale pe 5 ani, pentru „tinerii plecaţi către cunoştinţi practice”, şi apoi şcoli gimnaziale, cunoscutul liceu teoretic, de şapte ani. Învăţăturile „înalte” erau predate în cadrul a patru facultăţi: filosofică, juridică, theologică şi medicală.⁸

Profesorul Gheorghe Costa-Foru a publicat în 1857 un raport asupra organizării şi legiuirii şcolare din ţările apusene pe care le-a vizitat în acest scop între 1857 şi 1858. Materialul rezultat a servit la întocmirea legii din 1864, promulgată la 25 noiembrie 1864, de ministrul instrucţiunii de atunci, doctorul Nicolae Creţulescu.

Gheorghe Costa-Foru a introdus trei elemente fundamentale, cu ancorare în social şi în planul educaţional imediat, care ar fi fost de mare necesitate în Ţările Române. Cele trei principii stabilite la 1860 de Gheorghe Costa-Foru erau:

1. Dreptul copilului la învăţământ, „fără altă restricţiune decât aceia a fireştilor limite ale aptitudinilor individuale”
2. Pentru că „între femeie şi copil este o strânsă legătură” se cerea imperios „eliminarea tiraniei bărbatului” căci „femeia singură ştie a ceti în ochii copilului şi a transforma lectura cărţilor în lecţiuni vii, plăcute şi simpatice. Să lăsăm dar femeii rolul său de educatoare. Pentru aceasta trebuia ca şi ea să fie cultivată în şcoli speciale de toate gradele”
3. Instrucţia predată în familie trebuia completată cu instrucţia şcolară⁹

Legea învăţământului de la 1864 a adus sistemului şcolar românesc nu numai un caracter unitar, alături de obligativitate şi gratuitate pentru primii patru ani de şcoală, ci a reglementat măsurile prin care urma să se realizeze unitatea şcolii elementare de la sat şi oraş, deşi au continuat să existe discuţii cu privire la acest aspect şi la începuturile secolului XX. Prin această lege „pentru prima oară în legislaţia noastră se făcea loc unei depline egalităţi la învăţătură a fetelor în raport cu băieţii”.¹⁰

Până la următorul punct legislativ de amploare privind modernizarea sistemul şcolar, la 1898-1899 prin legile Haret, au existat multe încercări de modificare a legii instrucţiunii publice din 1864, şi anume proiectele semnate de I. Strat (1866), Alexandru Creţescu (1869), Petre Carp (1870), Christian Tell (1872) şi Titu Maiorescu (1876). Noile încercări de reformă şcolară au adus o serie de completări legii din 1864. Amintim selectiv proiectul lui Vasile Conta din 1880, proiectele lui V.A. Urechia din 1881, proiectul de reformă şcolară a lui D.A. Sturdza din 1886 sau proiectele similare iniţiate de C. Boerescu în 1889 şi Titu Maiorescu la 1891.

Legea învăţământului normal-primar a suferit modificări prin proiectele lui Petru Poni din 1891, legea învăţământului normal-primar din 1893, cu modificări aduse la 1896. Reperele generale din proiectul Haret au cuprins toate formele de învăţământ. Şcoala secundară de cultură generală pentru băieţi era împărţită în opt ani, pe două cicluri de câte patru ani. Gimnaziul sau cursul inferior de liceu, cu o programă cu cacracter utilitar şi liceul propriu-zis, sau cursul lui superior, „cu o programă de cunoştinţe comune pentru toţi elevii fiecărei clase, dar şi cu cunoştinţe diferite pe secţii”. Acestea erau în număr de trei: clasică, reală şi modernă. Dacă gimnaziul „avea o existenţă de sine-stătătoare”, iar elevii îl absolveau printr-un „examen special”, în urma căruia obţineau un „certificat de capacitate”, elevii intraţi la liceu „se împărţeau pe secţii, la alegere începând cu clasa a V-a”. În clasa I de gimnaziu se dădea un concurs de admitere.

Învăţământul pentru fete cunoaşte însă un recul, el fiind pliat doar pe „aptitudinile şi trebuinţele fetelor ca viitoare mame şi gospodine în familie”, şi pentru simplul motiv că fetele nu sunt „destinate a suporta aceleaşi greutăţi ca şi băieţii” în decursul vieţii. Apoi bacalaureatul a fost suprimat, fiind înlocuit cu un „examen general de liceu cu un juriu examinator format din profesorii şcolii, cu un singur preşedinte luat din afară, pentru a se da autorităţii superioare un mijloc de control”.¹¹

După marele război, noua lege a învăţământului iniţiată de dr. Angelescu era considerată „nu numai competentă, dar cuprindea şi instrucţiuni care traduc în dispoziţii legale principii pedagogice dintre cele mai avansate”, inclusiv „ideia regionalistă” a învăţământului. Cele mai importante „preciziuni” ale legii din 1924 erau mai mult de ordin administrativ”.¹²

A urmat apoi proiectul de lege pentru reforma învăţământului primar, al ministrului Instrucţiunii Publice din 1933, profesorul Dimitrie Gusti. Proiectul său era adaptat „în primul rând pe pe crearea unei şcoli, care să fie în serviciul omului cu o mentalitate adaptată mediului în care el trăieşte”. Şcoala primară urma să devină „o ramură de sine stătătoare a învăţământului. (…) va fi o instituţie la îndemâna celor mulţi, ca o poartă deschisă pentru ei spre un învăţământ superior adaptat nevoilor lor şi deci nevoilor sociale”.¹³

Regimul puterii populare se confrunta în toamna anului 1953 cu situaţii nu tocmai uşoare în organizarea noului an şcolar, iar hotărârea cu privire la pregătirea şcolilor în vederea deschiderii anului şcolar obliga o serie de instituţii de stat, de la ministerul de resort la Sfaturile Populare raionale, să se ocupe de cuprinderea în şcoală „a tuturor copiilor de vârstă şcolară şi a celor rămaşi neşcolarizaţi din anii precedenţi, până la vârsta de 14 ani”. Toate instituţiile decizionale locale sau regionale erau obligate „să intensifice munca de lămurire a părinţilor asupra responsabilităţii ce o au faţă de îndeplinirea precevederilor legii cu privire la învăţământul elementar general obligatoriu, mobilizând în acest scop întreaga masă a salariaţilor din învăţământ şi a contribuţiei obşteşti”. Apoi, pentru elevii care locuiau la mare distanţă de şcoală, „trebuia asigurat transportul comun” pentru a-i ajuta să meargă cu regularitate la şcoală. Hotărârea amintită rezolva printr-un capitol separat problema atât de actuală a „terminării construcţiilor şi reparaţiilor şcolare, înzestrarea şi aprovizionarea şcolilor şi internatelor din sistemul Ministerului Învăţământului Public, lucru de care se ocupa în mod special Comitetul de Stat al Planificării, Ministerul Construcţiilor şi al Industriei Materialelor de Construcţii, Ministerul Gospodăriei Comunale şi Industriei Locale, alături de alte variate ministere precum cel al metalurgiei, industriei chimice, lemnului, hârtiei şi celulozei, industriei uşoare, comerţului interior şi acela de resort.¹⁴

Dacă Constituţia prevedea învăţământ obligatoriu şi gratuit pentru toţi cetăţenii României, pe teren lucrurile stăteau diferit în cazul elevilor care urmau învăţământul de stat al şcolilor medii de zece ani. Se plăteau taxe şcolare, precum în repudiatul regim burghezo-moşieresc, taxe şcolare calculate în funcţie „de rezultatele obţinute la învăţătură şi de veniturile părinţilor sau susţinătorilor legali” şi pe baza altor criterii, de origine sănătoasă. Da, chiar şi aceştia plăteau taxe în statul muncitorilor şi ţăranilor, adică 100 de lei anual, pe când studenţii plăteau 200 lei anual. Erau scutiţi de taxe bursierii, cei care obţineau la majoritatea obiectelor nota cinci, care era pe atunci nota maximă (la 1953, pe o grilă de la 1 la 5), copiii stahanoviştilor, al ilegaliştilor, al mamelor eroine, copiii profesorilor şi învăţătorilor emeriţi, copiii decoraţilor cu ordinele RPR, copiii de mineri, de ţărani colectivişti, copiii oamenilor artei, ştiinţei şi culturii, care obţinuseră titlul de emerit. Ceilalţi, copiii stigmatizaţilor, fără origini sănătoase şi eventual cu rude prin lagăre forţate, închisori sau fugari prin ţări străine, copiii de „foşti chiaburi” şi alţi reprezentanţi ai vechiului regim plăteau 300 de lei anual pentru clasele şcolilor medii de 10 ani, pe când studenţii aflaţi în aceeaşi situaţie a originii sociale plăteau 500 de lei pe an.¹⁵

Şi ca să ne dăm seama de valoarea sumelor, un interpret la şedinţa de judecată sau cu ocazia interogărilor efectuate de către organele de urmărire penală, acesta era plătit cu patru lei pe oră. Apoi, alţi specialişti cu pregătire superioară, experţii de pildă, primeau între 4 şi 6 lei pentru fiecare oră de muncă! În cazul unei expertize de înaltă calificare, cum ar fi cea medico-legală, plata putea urca fără a depăşi 12 lei pe oră.¹⁶

Pentru a rămâne puţin în sfera salarizărilor, la 1 decembrie 1953, crescuse salariul tarifar în sistemul sanitar. Astfel, în afara salariului de bază exsistent, urmau câteva creşteri semnificative: medicii cu grad ştiinţific ridicat, adică acela de doctor, primeau 500 lei în plus, iar cadrele doctorande primeau un adaos de 250 de lei pe lună. Medicii încadraţi în mediul rural primeau 100 de lei în plus la salariu, iar aceia care conduceau în mediul rural staţii cu minimum 10 paturi şi având cel puţin 25 internări pe lună primeau 150 de lei lunar în plus. Dentiştii care conduceau servicii de stomatologie primeau şi ei 100 de lei lunar în plus.¹⁷ Probabil că salariile variau între 300şi 700 lei, poate mai mult, în astfel de cazuri. Dacă aveau copii la gimnaziu, la liceu sau la facultate, nu fără greutăţi, părinţii le puteau plăti taxa de şcolarizare, dar, de regulă, copiii care plăteau taxe şcolare între 300 şi 500 lei pe an aveau părinţi proscrişi, şi care, deşi poate unii erau medici de carieră, nu aveau voie să profeseze decât meserii necalificate pe vreun şantier de construcţii.

Perioada anilor 1950-2010 în educația şcolară românească va face obiectul unui eseu viitor.

1. Constituţia Nouă votată de Adunarea Naţională Constituantă în şedinţele de la 26 şi 27 martie anul 1923, Editura Scrisul Românesc, Craiova, f.a., p. 9

2. vezi «Monitorul Oficial» din 27 februarie 1938

3. vezi «Monitorul Oficial», partea I, nr.87 bis din 13 aprilie 1948.

4. vezi «Buletinul Oficial» al Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne nr.1, 27 septembrie 1952

5. Nicoale Conţ, «Şcoala şi mişcarea pedagogică în vechiul regat», în Probleme ale învăţămîntului românesc, buletinul no. 4 şi Programul de Activitate pe 1928-1929 al Seminarului de Pedagogie Teoretică condus de G.G. Antonescu şi Buletinul Bibliotecii Pedagogice a Casei Şcoalelor, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, pp. 168-169 şi p. 185

6. „(…)Mitropolitul Stamate recomandă ca dascălii să predea materiile de învăţămînt şcolarilor «către care pogorîndu-se oareşicum dascălii şi făcîndu-se şi ei ca dînşii începători, metahirisesc minţile ucenicilor ca nişte trepte şi merg înainte de la cele ştiute şi-i învaţă pe cele neştiute». Ca un corolar, şi metodele disciplinare se modernizează, bătaia fiind oficial interzisă în şcoală” (ibidem, p. 199)

7. ibidem, p. 223

8. ibidem, pp. 232-242

9. George Costa-Foru, «Studii asupra instrucţiunii publice», Bucureşti, 1860, în ibidem, pp. 252-253

10 Ilie Popescu Teiuşan, Constribuţii la studiul legislaţiei şcolare româneşti. Legea Instrucţiei Publice din 1864, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pp. 57-77

11. ibidem, pp. 186-189

Pentru evoluţia învăţămîntului românesc în secolul al XIX-lea, vezi şi Nicoale Iorga, Istoria învăţămîntului românesc, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ilie Popescu Teiuşan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971

12. Stanciu Stoian, Reforma învăţămîntului primar, Consideraţiuni pe marginea noului proect de lege, Tipografia «Bucovina», Bucureşti, 1933, pp. 4-5

13. ibidem, p. 6 şi pp. 28-29

„(…)Structura sufletească specială a majorităţii poporului nostru, structura sufletului ţărănesc, reclama o şcoală care să nu se mai adreseze unui element psihologic abstract şi deci inexistent, ci unuia concret, variat de la loc la loc”.(ibidem, pp. 6-7)

14. «Hotărîre cu privire la pregătirea şcolilor în vederea deschiderii anului şcolar 1953-1954» în Colecţia de hotărîri şi dispoziţii ale Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, anul II, nr. 53, 29 august 1953, pp. 943-952

15. «Hotărire privind stabilirea taxelor şcolare în şcolile medii(de 10 ani), pedagogice, medii tehnice şi în instituţiile de învăţămînt superior», în Colecţia de hotărîri şi dispoziţii ale Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, anul II, nr.60, 22 septembrie 1953, pp. 1016-1018

16. Colecţia de hotărîri şi dispoziţii ale Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, anul II, nr. 76, 9 decembrie 1953, pp. 1257-1260

17. Colecţia de hotărîri şi dispoziţii ale Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, anul II, nr. 84, 30 decembrie 1953, pp. 1410-1427

Iată alte detalii: un medic director de spital primea între 1100 şi 1500 lei pe lună, un medic primar între 920-1200 lei pe lună, un inspector sanitar de stat primea între 1000 şi 1350 lei pe lună; o soră şefă primea între 420 şi 580 lei pe lună, o soră medicală, cu studii sanitare medii, primea între 360-500 lei pe lună, o infirmieră de copii, de spital, primea între 260-390 lei pe lună iar o îngrijitoare în sistemul sanitar, între 220-300 lei pe lună. (idem)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.