Dulcea perversiune la momentul „69“

Competiţia DREAPTA vs. STÂNGA în campaniile electorale din ultimul an şi jumătate pare a se fi redus, treptat, la un cuvânt, o abreviere şi un semn al mirării: „Moarte PSD!”, deşi cele mai autorizate voci ale naţiei se mulţumeau, nu cu mult timp în urmă, cu ceva mai la îndemână. „M♥♠e PSD!” a devenit un slogan pe care, din păcate, îl ştiu şi copiii. Cum de s-a putut ajunge atât de jos? A fost şi această confruntare una pe viaţă şi pe moarte? Pentru ce?

Nu este locul aici de a trece în revistă greşelile şi aiurelile specifice populismului de stânga de la „Dumineca orbului“ din 1990 încoace. După treizeci de ani, ţara încă mai păstrează sechele ale vechiului regim şi e departe de a le oferi românilor să trăiască «fericiţi…într-o Românie normală». Lupta împotriva PSD a dat naştere la multe interpretări. In acest context, merită a fi evocat un moment din istoria noastră asupra căruia, cumva, vreunul dintre consilierii prezidenţiali ar fi trebuit să atragă atenţia. Acum mai bine de o sută de ani, regele Carol I a adresat un mesaj Parlamentului, la deschiderea unei sesiuni. In textul documentului, semnat de şeful statului, dar propus de liderul executivului, s-a strecurat o frază a cărei interpretare lăsa să se înţeleagă că numai partidul de guvernământ reprezintă voinţa naţională. Opoziţia a protestat vehement invocând faptul, de necontestat, că şi ea se bazează pe votul alegătorilor şi este expresie a voinţei naţionale, chiar dacă în minoritate în parlament.

Nimeni dintre oamenii politici de astăzi din România nu are dreptul de a susţine că este deţinătorul voinţei naţionale în integralitatea ei, aceasta fiind, în primul rând, întruchipată de Parlamentul ţării, cum era chiar şi atunci, demult, când mandatul i se reducea la un an. O comparaţie cu sistemul politic al monarhiei constituţionale de până la 1938 reliefează faptul că în perioada interbelică au fost consemnate doar două cicluri legislative complete – 1922-26 şi, respectiv, 1933-37. În anii de după Revoluţia din Decembrie ’89, România a înregistrat şapte cicluri cvasi-integrale, ceea ce este un progres, deşi au fost şi ani marcaţi de o accentuată instabilitate.

Mai ales, criza guvernamentală din toamna anului trecut a scos în evidenţă rolul determinant al deputaţilor ce reprezintă în Parlament minorităţile naţionale (altele decât cea maghiară) în aritmetica legislativă şi care pot înclina decisiv balanţa şi în acest an, în privinţa alcătuirii unei majorităţi stabile, pentru că, invariabil, până în octombrie 2019, aceşti deputaţi votau cu guvernul. Mandatele acestora nu au în spate un prag de voturi pe care ar trebui să-l atingă în alegeri, cum ar fi normal, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în Croaţia sau Ungaria.

În cazul ultimelor alegeri pentru Camera Deputaţilor (11 decembrie 2016), când prezenţa la vot nu a atins cotele modeste din acest an, indicatorul numărului de voturi per mandat a fost de 20.678 (voturi/mandat; din totalul celor 7.047.384 de voturi valabil exprimate, cele şase partide parlamentare au întrunit 6.451.641 de voturi, fiindu-le atribuite 312 mandate de deputat). In socoteală nu s-au inclus cele 17 mandate alocate reprezentanţilor organizaţiilor minorităţilor naţionale şi nici cele 94.028 de voturi obţinute de acestea, adică o medie de 5.531 voturi/mandat de deputat. La alegerile parlamentare din 2012, cele 18 organizaţii ale minorităţilor, câte erau atunci, au obţinut cumulat 12.947 de voturi, ceea ce se traduce prin 719 voturi/mandat, o valoare extrem de redusă. După ce se vor da publicităţii rezultatele alegerilor din acest an, calculele ce se vor face vor evidenţia un nivel mai ridicat.

Doamna Mungiu –Pippidi a lansat un apel la unitate naţională printr-o revizuire constituţională. Şi acest domeniu al reprezentării unor minorităţi are potenţialul de a fi analizat în detaliu, mai ales că are la bază, efectiv, un „Catch 22“. In forma sa actuală, de după revizuirea consistentă din 2003, Constituţia României păstrează aceleaşi inconsistenţe ale unui regim republican zis semiprezidenţial, în care, în ciuda prevederilor, preşedintele face politică de partid, deşi, în principiu, odată învestit încetează de a mai fi membru al vreunui partid politic. Ţara a devenit, de fapt, după 2004, o monarhie eligibilă, cu un domn ales pentru zece ani în două mandate succesive, sub rezerva confirmării, printr-un vot intermediar, după primii cinci ani. Culmea, nu cei care au beneficiat de acest regim l-au şi instituit, ci o guvernare zisă de stânga, confirmând zicala că „nu-i pentru cine se potriveşte, ci pentru cine se nimereşte”. Trecerea, în urma unei noi reforme constituţionale, spre un regim prezidenţial, poate după modelul francez, cerută de unii, nu ar face decât să întărească înclinaţiile autoritare, eventual iliberale, chiar autocrate. Acestea ar putea fi considerate drept preferabile coabitării cu fricţiuni majore între preşedinte şi un premier puternic reprezentând alte viziuni politice. In fapt, cum nici un centru de putere nu reflectă voinţa unui singur om, ci e vorba de echipe de oameni de stat cu ramificaţii până la nivel local, războiul palatelor e un exerciţiu contraproductiv, deşi preşedintele republicii nu e, teoretic, în opoziţie cu nimeni…

Sigur, România nu mai poate reveni uşor la un sistem politic în care executivul să fie dominat de un puternic preşedinte al unui Consiliu de Miniştri. Ultimul care a mai deţinut o astfel de poziţie influentă, ca în perioada 1866-1938, a fost demnitarul comunist I.Gh.Maurer, în condiţiile specifice regimului respectiv, în care secretarul-general al (CC al) PCR era, totuşi, persoana №1. Pe fundalul risipirii speranţelor de a avea vreodată, cu adevărat, un preşedinte neafiliat politic şi echidistant, nu mai rămâne decât iluzia apropierii cumva a exerciţiului funcţiei prezidenţiale de litera şi spiritul legii fundamentale.

Alegerile din 6 decembrie 2020 sugerează analogia cu situaţia în care, la „Crucea de Piatră“, a apărut o „prospătură“, al cărei nom de guerre e evident. Ca mai mereu în astfel de împrejurări, înalte oficialităţi se grăbesc spre stabiliment, în ciuda unei inerente idiosincrazii generate de întâlnirea cu bătrâna matroană. „Bunicuţa“, reformată, care a marcat cele trei decenii de existenţă a celei de-a III-a Republici, a aşteptat cuminte să vină Moş Nicolae şi, ferindu-se de nCoV, nici nu s-a dus la vot. Văzându-i, sare, bucuroasă de rezultatele ce-i amintesc de tot trecutul ei de luptă, şi, adresându-se bordelului, exclamă: «Fetelor, un „69“ la domnii’!».