De mulți ani, în timpul „primăverii” din septembrie, gândul mi se îndreaptă firesc spre câteva ființe dragi mie. Acestora, nu-mi pot imagina să nu le port grijă. Putem, oare să spunem ca iubim pe cineva fără sa ne îngrijorăm pentru ce i se poate întâmpla acelei persoane? Iar simpla și multiforma grija este însoțită, la fel de natural, cu sentimentul de bucurie, că suntem cuprinși și de respectul ce li-l purtăm, în chip necondiționat. Și grija și respectul au fost, sunt și vor rămâne, de neschimbat.
Iar, răspunderea mea pentru tot ceea ce ele înseamna, se îmbină cu îngrijorarea izvorâtă din iubire, din cea cuprinsa în simțământul profund de prietenie. Or, străvechea philia ne leagă, mă leagă, de câteva asemenea ființe: pentru totdeauna. E vorba despre Niculae și Elena Bellu și de Ecaterina Oproiu. Celor trei li s-a intersectat destinul în 47, când frumoasa rebela liberă în gând și purtare Ecaterina Oproiu era primită ca jurnalistă la România Libera, unde Niculae Bellu era redactor-șef încă din ziua de 25 august ’44.
Primul avea sa fie numit „Tatăl numărul 2”, iar absolventa, între timp, de Drept, nemulțumită de „obiect „și de „împrejurări“ a hotărât, să urmeze ce i se potrivea: Arhitectura (precum alt prieten, Liviu Ciulei, salvat și el, de același Niculae Bellu în maniheistii ani ai „obsedantului deceniu”). Amintim, ce spune Ecaterina Oproiu în Jurnal 2 și pentru aceasta potrivire, dublu destinală, cu luna septembrie. Odată, pentru că este luna venirii sale pe lume. Iar, a doua oara, pentru că, tot în luna începuturilor de școală și de schimbări în viață, Ecaterina Oproiu a luat o decizie, marcând, totodată, o legătură de prietenie (cu binefacatorul meu) de neclintit: „Dacă demult se jura pe zei, ei bine, eu nu voiam să jur, ci să ma angajez, în fața lui, că în septembrie, moartă coaptă, o să dau examen la Arhitectură. Mă angajam în fața celei mai mari autorități morale, așa era Niculae Bellu pentru mine, iar soția lui, Elena, era produsul lui”.
Și din întâiul septembrie și din cel amintit mai sus s-au petrecut multe fapte pentru cea care a intrat în conștiința publică drept ființa de gen feminin care s-a dedicat surprinderii, prin meditație, a lumii cinematografiei și a teatrului. Deopotrivă, în orizont universal și românesc. O generație și jumătate aștepta luna mai și corespondențele, pline de substanță și grație, de la Cannes, ale Ecaterinei Oproiu. Liviu Ciulei și Gopo, Alain Resnais și Henri Chapier, dintre regizori, sau Melina Mercouri, Shirley Temple, Daniele Delorme sau Marcelo Mastroiani și Sidney Poitier, pentru a aminti doar o mica parte dintre personalitățile artistice de prim rang, au fost interlocutorii firești ai Ecaterinei Oproiu. Puțin, prea puțini sau puține, din păcate, au un merit comparabil cu cel al Ecaterinei Oproiu pentru întărirea prestigiului românesc și pentru coagularea unui etos de durabilă valoare al poporului nostru. Mai ales, în condiții atât de tulburate de dictaturi succesive, de cotituri-rupturi în Istoria mare și, nu mai puțin, de evenimente trăite dramatic de majoritatea oamenilor: sub imperiul maniheismele generatoare de neînțelegeri și de agresivitate. Și, totul, saturat de injoncțiuni paradoxale izvorâte, la rândul lor, din combinația maniheism – societate lichida.
Or, Ecaterina Oproiu, pentru oricine îi cunoaște viața și scrierile, are o extraordinară unitate cu semn moral a întregii sale vieți. Lumea vieții, adică, trăirea cu sens și valoare a tot ce are importanță pentru soarta semenilor, – i-a fost draga, tot timpul, oricât de neprielnice au fost împrejurările, autoarei lui, Nu sunt Turnul Eiffel, sau a Cerului înstelat deasupra noastră.
Dintr-un motiv simplu, dar fundamental intelectuala Ecaterina Oproiu nu s-a jucat orgolios capricios, ca mulți confrați, cu ideea de gravitate etică a vieții proprii. Pentru ea, relativismele dizolvante și cinismele reci sau pline de ifose, ca și indiferența, – cale de acces spre inumanități strigătoare la cer, – nu a fost, niciodată, soluția. A fost, însă, mereu, refuzul, clar, explicit, fără nici un dubiu, al considerației vieții, în ușurătate ei. Pentru Ecaterina Oproiu, libertatea deplina și adevărată înseamnă cugetare și fapta cu răspundere, ilimitate. Nu a deprins, ca destui, obiceiul duplicitatilor și „al reinventărilor autobiografiei”.
Exista o coerență în actele și faptele sale. Irumpta, în modul cel mai natural cu putință, din aderența sa la trăsăturile logicii elementare și, deopotrivă, a moralei elementare. Ultima dintre ele, niciodată minimala, însă. Fiindcă, Ecaterina Oproiu știa de la părinți și de la prietenii de o viață, pentru toată viața, ca, în ultima instanță, ori ești moral ori nu ești deloc moral. Nu ești minimal moral. Oricine, poate proba adevărul acestei afirmații, ținând seama de toate elementele vieții Ecaterinei Oproiu. În unitatea lor. Și nu numai pentru că și-a luat ca punct de plecare celebra expresie kantiană „cerul înstelat deasupra noastră și legea morala din mine”. În fapt, conținutul vieții celei care știa că „Nu sunt Turnul Eiffel“ poate rima foarte bine cu: „în schimb, pot fi eu însămi, oricand, și asta nu-i puțin lucru, oricine am fi pe lumea în care ne-a fost dat să trăim!”
Sunt absolut convins ca Ileana, Gabriel (Puiu Tureanu) și Andrei, ființele cele mai dragi Ecaterinei Oproiu, vor fi de acord, că ființa ei consoneaza perfect cu această descriere: libertate demnă, dar și frumusețe liberă, cinste și verticalitate, deplina înțelegere a vieții în gravitatea ei. Or, toate acestea dau contur unei vieți exemplare, trăită transparent și autentic. Iar, transparența, exemplaritatea și autenticitatea, în înțelesul lui Niculae Bellu, sunt trăsăturile definitorii ale moralității elementare. Niciodată minimala. Întotdeauna maximala.
LA MULȚI ANI, DOAMNA ECATERINA OPROIU!
Din bancoteca de aur
Ordinea pe scara inteligentei:
– barbatii (creierul mai greu);
– Ecaterina Oproiu;
– delfinii;
– femeile;
– maimutele.
Oproiu si cultura sunt ca baba si mitraliera. Cu voie de la partid, s-a dat in stamba si s-a rasfatat, dupa care a uschit-o la Paris.
Am văzut la vârsta celor din piesă Nu sunt Turnul Eiffel, și am în bibliotecă Enciclopedia căminului. Articolele din revista Cinema erau sărbătoare. Citez din memorie vizavi de actorii Hollywood-ieni din anii 40, 50: “Un sărut fără mustață e ca un ou fără sare.” Sau din alte articole: “Mă duseși Marine dragă la Gilort, m-arucași în apă, Nu știam să înot.” Sau după Phoenix “N-ai mașină, n-ai unde să pleci, Secolul e XX.” Doamna Ecaterina Oproiu este pentru noi cei ce am crescut cu Contemporanul, Gazeta literară, Secolul XX, revista Cinema, Almanahurile de sfârșit de an, teatrul, filmul și mai ales oamenii acelor vremi o dovadă că ce a fost frumos atunci trăiește încă. Îndrăznesc să spun este pentru cei care am citit ce a fost pentru englezi Regina Elisabeta a II-a.
Îi dorim La mulți ani! doamnei Ecaterina Oproiu.
Doamna Oproiu a scris noian de note informative pentru Securitate. Ba sub nume propriu, ba legendat, Cati. În 1990 s-a bătut cu cei din redacția Cinema. A fost miluită de Ion Iliescu cu un post in CNA. Halal, cultură!
@silion iliuta:
Atunci, la solicitarea organelor informative, oricine trebuia sa dea nota de relatie. Cei mai expusi erau directorii, sefii de la Serviciul Personal, Resurse Umane cum s-ar spune azi. Aceasta nu facea automat persoana in cauza ‘informator/informatoare’ a Securitatii.
Doamna Ecaterina Oproiu a fost directoarea revistei Cinema, o revista de cultura foarte apreciata in acel timp, alaturi de Contemporanul, unde domnia sa publica cu regularitate.
In esenta, a fost un timp cu bunele si relele sale, pe care azi imberbii mintii nu se obosesc sa il cunoasca dar il judeca ultimativ.